Un fel de continuare

Nota 1: continuarea e la “Tarot, cu expresii și interpretari profane”, text care se gasea aici: http://www.agonia.ro/index.php/personals/130959/index.html ultima dată când am verificat.

Nota 2: continuarea nu are legatură cu Tarotul, decât prin faptul că unele personaje se regasesc în amblele episoade, în diverse stări de involuție fizică, mentală sau afectivă. Apar și personaje noi, unele sunt istorice, altele sunt fictive. Dar nu este usor de decis din ce categorie fac parte.




Atunci văzu că pe malul râului, cocoțată pe niște bolovani, stătea Moartea, bălăngănindu-și ciolanele cu mantia sumecată absolut scandalos, până mai sus de genunchi. Se frecă la ochi, dar Moartea continuă să bâțăie din picioare, producând un sunet sacadat cu falangele pe care și le ciocnea de o piatră.
Adriàn mai făcu câțiva pași prin apă, din inerție, înainte să se oprească. Obletele care îi intrase în cizma dreaptă se răsuci într-un un salt disperat, oglindindu-se o clipă in soare înainte să se piarda în curent. Un fior rece îi trecu pe sira spinării: nu reușise să aiba niciodată o relație decentă cu creaturile care i se zbateau in ciorapi in căutarea unei găuri.
“Ma gândeam, spuse Moartea încetându-și brusc bâțâiala... când trecem printr-un vad, pășim sau nu pășim în apă aceluiași râu?”
Întrebările scoase din context făceau probabil parte dintr-o tactică subversiva de învăluire a victimei și Adriàn avu din nou sentimentul ca era una din acele zile în care haite de castraveți puteau sa bântuie nestingherite Marea-Ocean, bătând cuie în geamuri.
“Nu poți să pui de două ori piciorul în apa aceluiași râu.”, spuse el. “Pentru că până să pui piciorul a doua oara, apa a curs mai departe... Deci nu mai e același râu.”
“Nu e niciodată același râu, replică Moartea. Nici măcar același mal, sau aceleași pietre. Pentru că totul curge. Nimic, niciodată, nu ramne locului...”
“Chiar nimic, nimic?” intrebă Adriàn care își dori vag o certitudine cât de mică în toată curgerea aceea.
“Absolut nimic.” făcu Moartea cu o siguranță de sine de-a dreptul enervantă. “Firește, râurile curg mai repede decât copacii. Copacii curg mai repede decat pietrele. Stelele, de pildă, curg cel mai încet. Aș face orice altceva decât să ma uit la stele cum curg ... Dar dacă ai timp să observi, totul trece. Nimic nu ramane fix.”
Adriàn ieși pe mal și se așeză pe unul dintre bolovanii încinși de soare. Atâta timp cât curgerea pietrelor nu te impiedica să stai confortabil pe ele puteai sa dezbați orice teorie referitoare la impermanența creației.
“Revenind la problema râului, reluă Moartea. Ce părere ai despre Heraclit?”
“Buna, destul de bună.” răspunse el, căutând ca de obicei să câștige timp. “Sună cunoscut!”, se gândi în timp ce răscolea în ungherele întunecoase unde se refugiase cultura lui generală.
“Heraclit! Heracle! Îi șopti conștiința, disperată. Cu măciuca!”
“A, da…, reveni el. Era un baron păgân... grec, cred, care a interzis să faci baie de doua ori în același râu. Sau poate era chiar rege... da, în mod sigur era rege. ”
\"Credeam că era filozof.”, interveni Moartea, puțin circumspecta.
“Toți grecii erau filozofi, replică Adriàn. Asta e de la sine înțeles. Uită-te la Damocle. Ãsta dormea cu o sabie atârnată deasupra capului... Sau Pericle, care a tăiat coada câinelui. Oricine poate să-ți spună ca toți ăștia n-aveau de facut nimic mai de doamne-ajută.”
“Alcibiade!” se revoltă conștiința. “Se numea Alcibiade!”, dar Adriàn nu era omul care sa se lasa întrerupt de niște amănunte minore când avea o idee de dus la capăt.
“Și atunci s-au apucat de filozofie. De ce s-au apucat de filozofie? Iți spun eu, din lene! Din punctul ăsta de vedere, cred că și eu aș putea sa fiu filozof... Heraclit ăsta a facut și foarte multe ispravi. Vreo douazeci cel puțin. Și toate au fost puse într-o carte care se numea “Muncile lu’ Heraclit” pe care am citit-o și eu. Cea mai meseriașă a fost cand s-a luptat cu o armată de mauri și le-a tăiat capetele la toți. Și pe urma a învins un balaur și regele i-a dat în casatorie pe toate cele 50 de fete ale sale.”
Moartea se uită la el cu o umbră de neîncredere.
“Asta nu e mare lucru, făcu Adriàn impasibil. La păgâni se întamplă tot timpul. E ca și cum ne ducem noi la biserică, sau ne spălăm pe mâini... dacă aș vrea aș putea să-ți povestesc niște chestii pe lânga care astea sunt nimica toată!”
Moartea scoase o carte din faldurile mantiei, semn ca nu vroia sa știe despre lucrurile scandaloase la care se referea celălalt. Nu mai era catalogul de socoteli contabile, îmbracat în piele de Cordoba, de la prima întâlnire, ci un tomuleț elegant, care mirosea a cerneală proaspată și a levanțică.
“Levanțica e pentru molii.” explică Moartea. “Nici nu știi ce pot face bestiile astea unei cărți tipărite pe hârtie de mătase.”
“Moliile ca moliile, da’ să vezi șoarecii! râse Adriàn. Și sobolanii! Când am plecat pe mare, toată corabia era plină cu scârbe de șobolani. Două cărți de rugăciuni mi-au ros. Dacă nu stârpea câinele din ei ar fi mancat și Alixăndria și Cidul.”
“Cineva spunea odată că, înafara câinelui, cel mai bun prieten al omului e cartea.”, își aminti conștiința, care nu mai dăduse de mult nici un semn de viață.
“Mdea, gândi Adriàn. Aici poate ai dreptate. Înăuntrul câinelui, e prea intuneric ca să poți să citești.”



----------------------------------------



“Dar te rog, simte-te ca acasă.” spusese Moartea atunci când el o întrebase dacă puteă sa-și scoată cizmele și să le puna la uscat puțin mai încolo, pentru ca nu voia sa fie nepoliticos în relațiile care contau. Și brusc realiză că se simțea ca acasă, așa cum stătea întins pe mal, uitându-se la cer cu un fir de iarbă în gură și cu pantalonii sumecați până la genunchi. Își dădu cu mâna pe obraz încercând să alunge o gânganie. O barbă de o săptămână îi gâdilă buricele degetelor. “Și ce dacă.” se gândi, deși mai devreme ar fi fost absolut iritat de gândul respectiv. Dar adevarul era ca în momentul acela nu-i mai păsa de nimic. Nici de faptul ca își pierduse haina, că una din cizme se rupsese în talpă si că, în general, ideea lui despre lume și despre viață devenea din ce în ce mai vagă.
“Nici macar nu știu unde merg.” se gândi, nemaiținând cont că Moartea avea un talent deosebit de a prinde din zbor orice idee care trecea prin preajma.
”Daca nu știi unde mergi, orice drum te poate duce acolo.” spuse ea. “Numai cei care știu unde merg se pot rătăci.”
Adriàn continuă să se uite la cer ignorând o aluzie vagă pe care conștiința o făcu la drumul spre Indii. Din cand în când se auzea fâșâitul foilor din carte, când Moartea mai dădea câte o pagină. Citea încet, puteai sa adormi între pagini. Probabil ca n-avea nici o treabă in ziua aceea. Nici măcar nu-și luase coasa la ea.
“O dată la o mie de ani am o zi libera.” se scuză Cea cu Coasa. “Nici un raport de scris. Nici o lucrare. Nici un drum la Arhivă... Doar simplele placeri ale... vieții, râse ea amuzată de alăturarea de cuvinte care îi venise. Un apus de soare, o plimbare pe malul râului... Oamenii cred ca nu vreau decât să cosesc în dreapta și în stânga, dar adevărul este că, daca am de ales, aș sta jos și aș citi ceva. La urma urmei, nimic nu se compară cu o carte bună.”
Trebuia să fi fost o carte foarte bună, într-adevar. Numai cărțile bune erau citite atât de încet și cu atâta atenție. Sau cărțile din care nu reușeai să înțelegi nimic. Dar asta era în mod sigur o carte bună, pentru ca altfel, Moartea n-ar fi dat paginile atât de ușor, ca și cum le-ar fi mângâiat.
“Excelentă. Cu peste o duzină de critici favorabile. Scrisă într-un stil accesibil... Nouă. La obiect. Incisivă. Dinamică... O combinație incredibilă de analiză politică, aventură și suspans... Vrei să-ți citesc un capitol?”
“Da.”, facu Adriàn, căruia îi lăsa gura apă după puțin suspans, mai ales când era tratat într-un stil accesibil.
“O să vezi, o să-ți placă, îl asigură Moartea. Eu am scris-o.”



--------------------------------
va urma (nu, pe bune, în mod sigur:)