Grig Salvan

e ora la care poeții-și degajă cumplitele dureri-fantezii! cînd păianjenul morții face de strajă la hotarul dintre noapte și zi... e ora la care fratele viul adastă lîngă mormînt cînd se

obosisem de-atîta vreme cîntînd... obosisem de-atîta vreme iubind... cîntînd mereu pentr-un chip fără nume și neiubind vreodată pe cineva anume pînă cînd, în chip de floare, te-am

...și m-am dus,m-am dus... Zeul scăpase soarele-n apus mîna de-ntuneric un ochi mi-a răpus sînul cerului greu stătea in celălalt ochi al meu... ...și m-am dus,m-am dus... pasul tău nu știe

nu te mai ascultă nici o ființă din cele promise în zi de april! nu te mai ajută nici o căință zadarnic ai vrea să mai fi copil! nici nu-i mai pasă vreunei ființe că tu nu mai știi înotul și

Te-am pierdut într-o noapte de vis Cînd ai plecat după Steaua Polară Te plîng de-atunci cu flori de cais Și de cireș înflorind întâia oară... Ai plecat cînd era sărbătoare Și visam la un nou

n-am să-ți mai bat în veci la porți, iubire mi-e inima o rană ostenită ce bate către tine în neștire da-i poarta-nchisă, casa-i părăsită… și am să plîng din ce în ce mai rar ceasul iubirii

m-aș lăsa dus de apă m-aș culca singur sub brazdă cînd știu că celulele mele sînt închipuire de-o vreme alcătuire de-o clipă și-apoi… cu totul altceva fără nici o importanță… cînd știu că

prin moarte mă voi strecura și am să vin din nou la tine din ochii-nchiși vor picura stele-nghețate și rubine... n-am să te văd n-am să te simt n-am să vorbesc nici rău nici bine n-am să

un grădinar de-aș fi, de flori curate te-aș răsădi-ntr-un strat de lăcrămioare să-ți vindeci toate rănile-ndurate purificată-n flori de așteptare... și de-aș putea te-aș răsădi pe tine în

de nimic nu ți-e teamă de ai brațul de stei, arme si cai! n-ai frică de canalii, de Omul Spîn de Omul Fățarnic ori de Cel Păgîn de Femeia-șarpe, de șarpele din stog de Bizonul Negru ori de

în zori de argint din ochi îți alint trezirea fierbinte de dor ca aurul topit mi-e privirea! binecuvîntat este ceasul de foc timpul vrăjit bate pasul pe loc... învolburate văpăi de-ntuneric

ești cea mai iubită femeie din lumea aceasta! și știu că și eu sunt cel așteptat și dorit tu ai deschis doar iubirii mele fereastra… iar eu… doar pentru tine să cînt am venit! te văd doar cu

de-ai ști tu, iubito ce-ascund în adâncul sufletului fără de teamă și goală te-ai arunca în apele lui… de-ai ști tu,iubito ce foc arde-n inima mea măcar atunci când ți-e frig te-ai strânge

ține-mă bine de mijloc,iubito, cind vreau să m-aplec în guri de fîntîni! cînd avalanșa de vorbe urîte-am pornit-o spre golul ce tineri ne vrea ori bătrâni! ține-mă bine cînd vreau să

nu cred c-a fost nimic adevărat din ce-am pierdut... din tot ce-am cîștigat... tot mai înalț castele de nisip dar valul șterge tot ce înfirip... din ce-am știut... nimic n-a folosit... din

cît de frig îmi era lîngă tine cînd ardeam și-ți vedeam ochii goi! mi-era rău... dar atîta de bine!... din atît de departe de mine căutam să te-aduc înapoi... cît de frig îți era

la despărțire vă spun pe cuvînt gazde bune mi-ați fost pe pămînt! m-ați ținut cu ulcioare de vin cu miel fript și petale de crin... mi-ați dat în folosință case mari câini credincioși și

departe ești, iubire… departe ca un dor ce s-a uscat pe buze și n-a mai fost rostit absența ta mă arde c-un foc mistuitor și dureros mi-arată ce nu mi-a fost sortit… departe ești, iubire…

va veni cîndva o cu totul altfel de zi cînd vîntul va bate și n-o să-l pot auzi de-azur va fi cerul și n-o să-l mai pot vedea bucurie, tristețe nimic nu vor mai însemna… n-o să mai pot să rîd,

giulgiul ce ne-mpresură tot mai goi ne lasă firul ce ne măsură pînditu-i de coasă... trupul în desfacere nimeni nu-l mai unge cînepa la coacere nu va mai ajunge...

sînt chipul ce-l cauți din ziua dintîi și ochii ce-ți tulbură odihna și somnul sînt mîna cu care pe copii îi mîngîi și dorul ce-l simți cînd te rogi către Domnul... sînt cel ce-ți învie inima

ne prinde amurgul cu pumnii crispați tremurînd pe bancnote de mici bucurii pe aurul vieții cu zimții curați ne-aruncă zarafii un pumn de hîrtii!… cu ele ne-abatem cînd stele răsar la crîșma de

cînd va fi să-ntunece luntrea să-mi alunece pe-o dungă de țărmure ochii să-mi înmărmure lorelei privească-mă! lorelei iubească-mă! și-apoi să mă-nmărmure într-un stei de țărmure!

mă prind sărbătorile în hainele vechi și cu trecut luat pe datorie doar plosca mi-e plină cu lacrimi perechi și ca merinde... doar versuri pe hîrtie… mi-e pregătită traista de pribeag dar urme