Ghinea Nouras Cristian

Bogdan, opiniile tale sunt binevenite și, ca de obicei, ai găsit \"cheia\" potrivită în care să citești cele scrise de mine. Spuneam că, în varianta pentru site, am lăsat afară o parte din textul inițial. Știi despre ce era vorba? Despre acel \"hall of fame\" al reclamelor românești, care cuprindea tripticul ce lăuda o tărie autohtonă:
momentul unu - satisfacția de a buși un Mercedes cu camionul, după care băieții se retrăgeau la \"una mică\" (dacă n-or fi fost \"torpilați\" chiar în cursul acțiunii); momentul doi - singurul lucrător harnic dintr-o echipă de instalatori este pedepsit pentru că muncește, curentându-se; în plus, este lipsit de plăcerea unui pahar alături de prieteni, care se pilesc, hlizindu-se la capul patului de spital;
momentul trei - cum se poate opri un personal supraaglomerat și plin de papornițe pe coridor? Semnalul de alarmă în numele nevoii imperioase și sacrosante de alcool ieftin și cu efect rapid. Inși gregari, nebărbieriți, într-un cuvânt, navetiștii fericiți ai Mileniului III, în România.
Dar, vorba zugravului de ocazie contaminat de ideea de muncă nemțească, după ce aruncă înciudat bidineaua: dar ce-mi veni, mie, măi frate?!

Loredana, cred că astfel de subiecte, dacă sunt puse în atenția jurnalișilor, în mod organizat, nu se poate să nu-și găsescă până la urmă un ecou în opinia publică. Apropo, toți cei care am participat la acțiunea amintită aveam la activ articole publicate pe aceste teme (în cazul meu, poate îți mai amintești, \"8 Martie - marcă înregistrată\", care a avut parte de dezbateri intense și interesante aici pe site.
PS În altă ordine de idei, îți trimit ultimul volum cât de curând.

Mae, onorat de apreciere și de faptul că ai zăbovit asupra textului meu. Ca să nu te obosesc cu politețuri, hai mai bine să-ți spun povestea acestui material. În calitate de jurnalist, am fost invitat la un training pentru presă organizat de un ONG ieșean pe tema egalității șanselor în societate. Au venit jurnaliști din toată țara, care au abordat fiecare în felul lui subiectul. În atmosfera relaxată de la Predeal (acolo a avut loc trainingul) m-am gândit să scriu un comentariu pe marginea imaginii femeii în reclame, pe care să-l și public mai târziu - ceea ce am și făcut, de altfel, la publicația unde lucrez. Pentru Agonia, am preluat ideea, am renunțat la o parte din text și am amplificat alta, cea dedicată exclusiv imaginii femeii. Rezultatul este cel de mai sus. Mulțumesc!

Vin și eu, intrus printre epigramiști, și întreb: \"Magdaleno, spune drept, cine te-a mușcat de piept?\", mă scuzați, am vrut a spune \"Marinare, spune drept, pe cine ai strâns tu la piept?\". Căci, apropo de integrare, am văzut cine a plecat de la \"pieptul\" prezidențial: fostul ministru Andrei Pleșu, înlocuit de o blondă Magdalenă, pe post de consilieră. Oricum, ceea ce am scris eu aici nu poate fi considerat un răspuns. Întrebarea era, oricum, retorică...

Sandra, mă bucur că acest articol ți-a atras atenția. Eu am dorit neapărat să scriu câte ceva despre acest veritabil star de la Hollywood, care a adoptat ca artist numele orașului pe care l-a iubit și pe care nu l-a uitat. Este nedrept că numele său a fost pus la \"index\" atâta amar de vreme, pe motivul (idiot - după părererea mea) că, vezi, Doamne, a luptat în Armata Austro-Ungară. Așa erau vremurile, el era un tânăr artist, un idealist, de ce să-i anihilăm personalitatea din astfel de motive?! Și tenorul Traian Grozăvescu a fost în armata respectivă, ce înseamnă acum, să nu mai spunem că a fost un tenor de renume mondial, care a adus atâta faimă Lugojului?

Anca, și mie mi-ar face o mare plăcere să te cunosc \"live\". Până atunci însă, voi avea grijă ca și acest volum să ajungă la tine. În această idee, există două posibilități. Prima: profitând că România este membru NATO, să iau un Hercules C130 până în Islanda, unde mă voi caza la baza de acolo, dându-mă drept colonel grec sau italian (tenul închis și nasul mare nu-mi lasă prea multe opțiuni). După ce îi voi păcăli pe toți, voi părăsi Islanda la bordul unui cargobot sub pavilion groenlandez (nerecunoscut de ONU) și mă voi stabili temporar în arhipelagul St. Pierre et Miquelon, unde mă voi integra printre localnici, îndeletnicind-mă cu pescuitul, alpinismul și literatura. Într-o noapte cu lună, îmbrăcat în costum de scafandru autonom, voi bate recordul mondial de înot în ape înghețate, ajungând incognito pe coastele Canadei. Profitând de cunoștințele mele de limbă franceză, voi vorbi ușor pe nas și buza strâmbă, ca dl. Chretien, care era (este?!) prim-ministru, dându-mă un nepot de-al său (cristian = christian = chretien). Voi face rost de adresa ta, profitând de relația de înfrățire (jumelage) dintre galeria Politehnicii Timișoara și fanii echipei de hochei pe gheață din Toronto și așa îți voi da cartea. A doua posibilitate este să o trimit pe adresa unui distins domn... și știu precis că va ajunge la tine. Deocamdată, aleg a doua posibilitate, pentru că la partea cu înotul mai trebuie să mă antrenez.

Silvia, invitația ta la Chișinău m-a emoționat. Am stat trei zile acolo, în anul 1980, când am făcut un popas în drum spre Jocurile Olimpice de la Moscova. Eu eram doar un puști, iar \"animalul ciudat\" de care vorbeam avea alte fețe, parcă timpul de atunci trecea mai greu, era suspendat sau înțepenit într-o așteptare grea, străbătută de vagi și iluzorii speranțe. Aceleași ca în zilele noastre.
Îți voi trimite cu mult drag cărțile. Te felicit pentru lansarea de la Chișinău - am citit materialele care au redat excelent atmosfera - și îți mulțumesc mult pentru vizită.

Mihaela, am impresia că la capitolul \"comunități\" va trecut în curând pe site și micul, dar neconvenționalul nostru Lugoj, care, dacă nu strălucește la prea multe capitole (în afară de curățenie și un oarecare grad de civilizație urbană), la capitolul cultură a reușit mereu să iasă în evidență. Adresa mea de mail este nouras_ghinea@yahoo.com. Trimite-mi o adresă (nu neapărat cea de acasă) și îți voi expedia cu drag cartea. Chiar și cu... arcul, dacă poșta e în grevă. Mulțumesc de mesaj, mă bucur mult când îmi scrie cineva.

Cu mulțumirile de rigoare, trebuie să fac două precizări în legătură cu \"bucătăria internă\" a revistei. Primo: redactorii de proză, poezie, eseu etc. propun (subliniez - propun) mai întâi textele, dar hotărârea finală a publicării se ia de către colectivul de conducere, după o discuție în cenaclu, pentru a exclude orice alte criterii extra-valorice. Revista ajunge în mai multe orașe ale țării, la scriitori, oameni de cultură, cenacluri, biblioteci, asociații etc. iar \"patriotismele locale\" prost înțelese ne-ar aduce numai deservicii - cât suntem conștienți de asta, e bine; secundo: rămâne în picioare problema aparițiilor într-un ritm mai alert; materiale bune ar fi (oricând sunteți binevenit, dv. sau distinsul profesor Marian Barbu), însă partea tehnică, să zic așa, revine tot unor oameni ce lucrează în presă, vreo doi-trei, care stau foarte prost la capitolul timp liber. Impresia mea este că am reușit totuși să ne mișcăm mai bine de astă dată.
PS Bineînțeles, două exemplare vor ajunge la Craiova; abia acum am primit și eu vreo 20 pentru expediere.

O idee bună, care încurajează comentariul serios, relevant, din care autorul rămâne cu ceva. Aceste comentarii merită să fie păstrate, chiar și scoase pe imprimantă, pentru a ține seama de ele în viitor. Am găsit pe site comentarii care ar fi meritat a fi postate ca texte valoroase, de sine stătătoare, critică inteligentă la un text sau altul, dar și mostre de genul \"hop, și eu p-aici\" etc. etc. Toată simpatia pentru astfel de mesaje, dar eu unul mă despart de așa ceva fără prea mari regrete.
PS Radu, vorbeai de un \"proces lent de restructurare\". Nu găsesc nimic rău în asta. Mi se pare normal să fie lent, sau mai bine zis precaut, pentru că înțeleg că îmbunătățirile succesive s-au acumulat în timp, iar o restructurare în viteză ar putea afecta, chiar fără intenție și lucrurile bune din prezent.

Sorine, tare bucuros de vizită. Când te văd cum stai acolo în pagina ta cu halba de bere în mână, nici nu-mi vine să cred că acțiunea se petrece în SUA și nu la Lugoj sau Caransebeș. Fratele meu gugulan, câtă dreptate ai! În 2001, am fost cu amicul CRIV la un festival internațional de desen de presă și caricatură la Orleans (Franța). Participau caricaturiști de la Le Monde, Le Figaro, L\'Humanite, L\'Express, Liberation, Al Hayat (un mare cotidian de limbă arabă ce apare la Londra), RTL Luxemburg etc. etc. Marele premiu al festivalului l-a luat un român stabilit în Franța, cunoscut cu numele de artist DAN, iar CRIV al nostru a deținut recordul de portrete realizate la cerere (un fel de premiu de popularitate). Concluzia maestrului nostru a fost: \"măi, ce amărâți suntem, dar ce (...) mare avem!\"
NOTA: poți pune în loc de puncte puncte cuvântul \"talent\", dacă vrei.

Loredana, părerea ta contează! Și-a mea, și-a altora care sunt adepții folosirii acestui dar dumnezeiesc - gândirea în scop constructiv. Mai gravă decât tendința de a înghiți totul de-a gata este tentația de a cădea dintr-o extremă în alta, de la autolauda jenantă la autoflagelarea penibilă. Uneori, am impresia că opinia publică este asemenea unui lichid care ia forma oricărui vas în care este \"turnată\", de la vaza Ming la sticla de votca Monopol.

Felicitări, Silvia Caloianu și Ion Diviza. Am fost foarte încântat să aflu titlul pe prima pagină, pentru că eram tare curios să văd cum au decurs lucrurile. Am marele regret de a nu fi fost și eu prezent, dar poate că, odată și-odată, voi putea să vă felicit și altfel decât în format electronic. Prezența voastră pe site este un mare câștig calitativ și de ținută. Felicitări și Amic-ului care ne-a adus mult așteptatele vești despre lansarea de la Chișinău.

Dragă Anni, îți mulțumesc pentru vizită. Așa cum spuneam și cu alte ocazii, niciodată nu mi-au plăcut judecățile în alb și negru, sentințele definitive, împărțirea în categorii - \"bunii\", \"răii\"... Este bine să judecăm nuanțat, dar mai ales să JUDECÃM. Și asta cu capul nostru.

Pentru cei care ar fi oarecum nedumeriți de plasarea acestui text pe site, mă simt dator cu o destăinuire. În Anno Domini 1999, la 7 mai, mă aflam pe acoperișul Aeroportului Băneasa, alături de zeci de colegi din presă, cameramani, reporteri, fotografi etc. Ședeam acolo, amețiți de soarele primăvăratic și așteptam ca aeronava papală să ne scoată din amorțire. În sfărșit, avionul aterizează și îmi amintesc că nu mi-am reprimat un zâmbet când un coleg de la un post de radio care efectua o transmisie în direct prin telefonul celular, a început să numere treptele pe care le mai avea de parcurs Suveranul Pontif până a atinge pământul României. Însă zâmbetul mi-a dispărut atunci când Papa a rostit prima frază în limba română. Când a rostit-o și pe a doua, un murmur s-a făcut auzit printre presari, iar când mi-am dat seama că întreg discursul va fi ținut în limba noastră, vă spun sincer că mi s-a pus un nod în gât. La fel a fost și momentul binecuvântării Cardinalului Alexandru Todea, în biserica Sf. Iosif, al cărei balcon stătea să cadă sub greutatea echipamentelor de televiziune. Deși paralizat, cel ce avea să fie considerat un adevărat martir al credinței (va fi curând beatificat) făcuse un efort incredibil de a-l vedea pe Papa, iar echipa de la SMURD, care-l adusese din inima Ardealului, stătea gata să-i sară în orice clipă în ajutor. La fel și când România a fost numită \"Grădină a Maicii Domnului\".
Mărturisesc sincer că acele zile petrecute la București în mai 99 au fost printre cele mai intense din viața mea și nu le voi uita niciodată.

Dragă Laura, în primul rând te felicit pentru reluarea acestei (vechi) teme de dezbatere și, ușor surprins de lipsa comentariilor, voi face eu primul pas.
Păi, dacă-i la \"polemică\", hai să și polemizăm un pic. Există într-adevăr această tendință, exodul creierelor sau \"hemoragia\" de valori, însă ea este comentată în presă la modul simplist, nenuanțat și este artficial gonflată la proporții apocaliptice.
Trăiesc, la fel ca tine, în vestul țării, într-un oraș care dat la \"export\" spre Occident câteva mii de cetățeni, în special etnici germani. Însă fenomenul a avut cu adevărat amploare în anii 80 și imediat după 90, când întregi comune populate de nemți de-ai noștri s-au depopulat. Între timp, lucrurile s-au schimbat și pe dincolo (în sensul restrângerii șanselor), dar și acasă. Deși fiecare dintre noi se crede un mic Tom sau Huck Finn, care vrea să evedeze, între timp, treaba asta cu plecatul de-acasă s-a mai estompat. Și știi de ce? Tocmai pentru că acum se poate pleca și veni în mod liber (în viitor poți obține o diplomă autohtonă recunoscută dincolo, cu drept de lucru în UE), iar oamenii comunică mult mai ușor și mai repede între ei. Așa se află că \"dincolo\" îți cam trebuie \"stomac\" pentru a rezista, iar la coadă stau cu grămada, de la albanezi și ruși, la pakistanezi și indieni. Nu comentez \"recomandarea vehementă\" din final, fac doar un îndemn la reflecție. Știu multe ratări și la poalele lui Eminem, și în peisajul dulce amăgitor al Italiei. Odată ajuns, descoperi că nu mai ai timp decât de muncă și iar muncă, chiar și dacă se optează pentru activități gen Britney Spears.
Am crezut de cuvință să intru în dialog cu tine pentru că am umblat destul prin Europa: am stat trei săptămâni în Danemarca, am fost de patru ori în Franța, la Paris, Orleans, Strassbourg și Lyon, am fost și în nordul Italiei, și în Germania, în Saarland. E adevărat, am fost acolo în delegații oficiale, ca jurnalist, dar să știi că nu m-a bătut o clipă gândul să rămân acolo, deși vedeam în cursul vizitelor doar jumătatea bine lustruită a realității. Și nu cred că am fost singurul care gândea în acest mod.
Orcium, e foarte bine că ai introdus tema în discuție. Repet, lucrurile nu trebuie judecate simplist, cu idei de-a gata preluate din păreri de conjunctură, emise pripit, în special pe micul ecran.
Aștept cu interes și alte comentarii și-ți urez mult succes și inspirație pe site.

\"Creției\" a se citi \"creației\". Nu e nici creață, nici Petru Creția. Mulțumesc pentru înțelegere.

La o masă stau la taifas distinșii cenacliști virtuali Elena Albu, Ioana Simona Cucuian, Thais Teodorescu și N.C. Tănăsescu. Discuția este plăcută, vie, inteligentă, se discută poezie... brusc însă, peisajul se schimbă, ușa se întredeschide, acțiunea produce iritare, căci de afară cam trage curentul, iar personajul nou venit pare încremenit, uluit de propria îndrăzneală. Impresia generală e că a uitat, de fapt, ce vrea să spună.
- Ai să ne spui ceva, dacă nu, stimabile, lasă-ne.
- Păi știți, eu nu sunt de fapt critic de poezie...
- Și-atunci, de ai mai dat buzna peste noi?!
- Păi, cum să vă spun, scuzați..., cred că orașul în cauză este Timișoara.
Și ușa se închise, spre ușurarea celor prezenți, cu un clic discret.

Dumnezeule-Doamne: \"Garanții există doar în deșertul nebuniei\" și \"zdrența metaforelor\" care învelește copitele cailor precutului general învins al Cartaginei de către semeața Romă scrisă cu \"r\" mic - pentru că, nu-i așa, înfuntăm patetic, cu pieptul gol, totul, adică Sistemul... E adevărat, între timp ne-am mai înfrânat \"logica handicapată\" și am învățat să trișăm - iată o confesiune pe care oriccare dintre noi o purtăm pe undeva, niciodată la vedere, dar dureros de adevărată. Copyright Virgil Titarenco, așa cum scrie și pe poză, dar un Virgil Titarenco \"reîncărcat\" și care, după umila-mi părere (iertare dacă greșesc, maestre), a depășit un oarecare impas al creției pe care l-am simțit la un moment dat, un fel de monotonie, de senzație de \"replay\" a imaginilor. Este un Virgil imprevizibil, pe care-l citesc cu o plăcere din ce în ce mai mare. Visătorii vor rămâne mereu \"ante portas\", niciodată \"intra muros\".

Mae, știi ce mă sperie pe mine cel mai mult pe mine? Timpul! Nu timpul ca nu știu ce pretext filozofic, ci timpul real, acela pe care nu-l am la dispoziție pentru a citi suficient, pentru a mă dedica scrisului așa cum simt eu că trebuie..., timpul care mi-a lipsit să te descopăr până acum, deși n-am venit chiar ieri pe Agonia.
Mi-a atras atenția titlul de pe prima pagină și, fără a fi critic de poezie (în cel mai bun caz, mă consider un cititor oarecum avizat), trebuie să-ți spun că poezia asta am simțit-o ca ADEVARATA, un sentiment intens, netrucat, dezbrăcat de zorzoane inutile; \"iarba dintre oameni strivită de timp și întâmplări\" mi-a vorbit mai mult și mai sugestiv decât un întreg tratat despre relațiile dintre semeni. Și ce frumoasă această focalizare, această reglare a obiectivului înainte-înapoi (preadepartele-preaaproapele), care pregătește marele final. O stea sinceră, apoi il voi implora pe Cronos sa fie mai ingaduitor, adica sa ne dea cat mai des astfel de clipe de incantare precum în poezia ta, în locul lungilor noastre săptămâni cenușii.