Ghinea Nouras Cristian

Citind versurile tale, mi_a venit in minte Toparceanu cu a sa \"usure, prin lesia diminetii, la ceasul cand se isca precupetii, am fost lovit in trecere de-o baba, ce se ivise-n calea lumii slaba/ gandul, ramas in urma mea, o auzi zicand pre ea:/ in doua surcele de vreasc sa se faca, picerele tale, faptura buimaca...\" etc etc
Interesant, Adina, mi-au cazut sub ochi cateva blesteme / atentie, blesteme versificate, ca forma de arta - ale romanilor din Valea Timocului - Bor - extrem de asemnatoare cu scrierea ta. Incredibila similitudine de imbracare a sentimentului, incredibila consonanta a ritmului!
O stea pentru RESPIRATIA asemenea, pentru SIMTIREA si VERSIFICATIA ce respecta, far\' a prinde chiar de veste, vechile tipare. Iar daca aceste cuvinte par simple forme de complezenta, iti voi spune ca am redactat primele zece numere ale unei publicatii uitate a romanilor timoceni din Valea Timocului - ȚCurcubeul TimoceanȚ, aparuta la Bor in anii 90. Draga Adina, la Bor, in valea Timocului, descantecele sunt o forma de arta. Multumesc ca te-ai apropiat frumos de ele!

Recunoscător pentru aprecieri și încântat de cunoștință, domnule Negoescu. Așa cum i-am răspuns Ancăi Anghel Novac, cu câtva detalii despre interviul cu Dumitru Țepeneag, o să vă spun și dv. câteva detalii despre interviul cu TRU. Dl. Traian Ungureanu venise la Lugoj obosit, după un adevărat tur de forță al lansărilor de carte, așa că am convenit o dezbatere cu doi interlocutori, ceea ce chiar că mi-a făcut plăcere: TRU și Radu Paraschivescu, redactor coordonator al colecțiilor \"Raftul întâi\" și \"Arena\" din cadrul Editurii \"Humanitas\". Discuția a fost foarte vie, cei doi preluând foarte interesant ștafeta ideilor unul de la celălalt și completându-se cu multă subtilitate. Ca să nu trimit un text foarte lung (interviul a durat peste o oră), m-am limitat la replicile d-lui Ungureanu. Așadar, o autocitică sinceră: cred că era mai bine să-l fi redat în întregime, dar acum, asta, este... Încă o dată, mulțumiri pentru apreciere. Mă bucur că astfel de texte sunt citite pe site.

Anca, mă bucură mult vizita ta. Ideea cărții ăsteia o purtam de vreo doi ani în mine, însă clarificările, sugestiile binevenite și chiar o anume schimbare de stil le datorez prietenilor de pe Agonia.net. Este un site extraordinar, eu nu-l iau însă chiar în serios, așa cum spui, expresia mai potrivită este că îmi dă o stare de bine, ce mă îndeammnă să revin, iarăși și iarăși. Cât despre notele de la subsol, e adevărat că pot fi uneori neplăcute (noi, cei cu patima scrisului, avem și un oarecare orgoliu, dar un orgoliu dublat de sensibilitate). Aici sunt două posibilități de rezolvare: 1. un ceai din frunze de arțar, preparat chiar la fața locului, în Țara Arțarilor; 2. autoironia, \"armă\" foarte relaxantă, pe care eu o practic, după cum vezi, cu mare plăcere.
Numele tău apare în carte, apare și în revistă, sper să apară și numărul 4 din \"Banat\" odată... Întârzierea mă scoate și pe mine din sărite.
Cartea ți-o trimit cu dragă inimă, la adresa știută. Lansarea o voi face la toamnă, când se întoarce lumea din concedii, este foarte probabil s-o fac împreună cu bunul prieten Elvis (concomitent cu mine, a scos și el un volum de versuri - \"Mecanica îngerilor\"). Și anul trecut ne-am lansat cărțile împreună și cred că a fost o idee bună.
Când ai timp, mai treci pe la mine. Eu te citesc, dar te comentez mai rar (aș putea spune, la fiecare poezie, \"lirică profund feminină, lirică puternică\", dar tu nu mă lași...)

Revin, că-mi place dezbaterea. Uite o chestie care ar trebui să ne dea de gândit. La noi în Banat se tot vorbește de interculturalitate. E adevărat, în timp, relațiile între etnii s-au dezvoltat foarte bine în acest climat. Interesant este că atunci când vorbesc despre respectivul concept la modă, intelectualii noștri \"mitteleuropeni\" îi au în vedere pe germani, unguri, cehi, slovaci, sârbi, evrei, evident, pe români, dar... pe țigani îi cam lasă pe dinafară?!
În satul de care vorbeam, Măguri, în fiecare an se desfășoară o Rugă a copiilor romi (sărbătoarea de hramul bisericii). Vin copii din șapte-opt localități, cu tot felul de dansuri, costume viu colorate, e plin și de politicieni, mai ales dintr-o anumită parte a spectrului politic, că voturile țiganilor sunt la fel de bune ca ale românului, neamțului sau ale ungurului, la o adică... Există așadar o ofertă culturală (apropo, au și un taraf foarte bun, care nu cântă manele). Dar oferta nu se reduce la atât. Anul trecut, la Galeria Pro Arte, simandicoasă instituție aparținând de Uniunea Artiștilor Plastici, a expus o pictoriță din Elveția. Primesc invitația și mă crucesc: în program, era trecut și un mini-recital al celebrului taraf Oaie. Ce să caute Oaie și ai săi la Pro Arte, măi frate-miu?! Ajuns la fața locului, mi s-a părut firesc: Kira Weber, artista din Elveția, era țigancă, nu se jena de chestia asta și am înțeles că, în cei 20 de ani de când s-a stabilit în Țara cantoanelor, și-a făcut o cotă de piață bunicică.

Loredana, cum aș fi putut să uit că primul comentariu încurajator a venit de la tine? Nici nu știi ce m-am bucurat atunci. Mie-mi repugnă ideea de \"chat\", adică de pălăvrăgeală între două entități ce pot fi oricine, în imaginația lor... Aici, știi cu cine vorbești, pentru că îți dai seama imediat de talentul lui, după cum scrie sau după ce comentarii trimite. La tine, mi-au plăcut mult și textele mai vechi (cu micile excepții pe care le-am semnalat, în opinia mea), dar ciclul \"Destăinuirilor\" marchează o altă etapă, foarte interesantă în creația ta și eu cred că și datorită schimbului de idei de pe Agonia.ro.
PS Ți-am trimis din nou mesajul pe e-mail. Sper să fie OK acum. Apropo, știi că noi, românii, am fost inventatorii e-mailului, și asta încă din anii 70? Cum așa?! Păi n-aveam noi fabrica aia de ligheane, căni de tablă, ceainicuri, \"Emailul roșu\", pe undeva pe la Mediaș sau Sighișoara?!

O, Virgil, ce surpriză plăcută! Și comentariul, și steluța. Eu am trimis și o ilustrație la acest text, o imagine realizată de un bun prieten al meu, designer și grafician (sper să apară, că eu nu pot s-o postez singur). Dacă spui că ai trecut prin Lugoj, în mod sigur îți vei aminti clădirea, este chiar în centru, pe malul Timișului.
Poate nu-ți mai ții minte, dar și tu m-ai încurajat să scriu acest text (mai știi când mă îndemnai să mai deschid, din când în când, cutia cu ilustrate vechi?)... Ca să \"vezi\" mai bine palatul ăsta, o să-ți mai spun că are la intrare o scară absolut spectaculoasă, care \"îmbracă\" din două părți, cu dantelăriile ei, un hol a la Hollywiood (sau a la Titanic?!) Pe pardoseală tronează inscripția latină AVE VALE, cu litere imense, din marmură sângerie. Sobele de teracotă sunt adevărate opere de artă, ca și vechile chiuvete PANAMA cu faianța împăienjenită, care rezistă și azi. Apoi, mai sunt intrândurile acelea stranii, luminatoare le zice, niște spații ciudate, delimitate de pereți ce stau să intre unul în altul, și cu o sticlă verzuie, care filtrează ciudat lumina de deasupra. Luminatoarele astea îmi păreau niște porți de comunicare cu lumi paralele...
Dar știi, Virgil, ce e mai interesant la clădirea asta? În ciuda mărimii sale, ea a fost proiectată pntru... o singură familie și o droaie de servitori, așa că pe palier era o singură bucătărie mare, o singură toaletă. Toți locatatrii de acolo împărțeau același spațiu somptuos-decadent, împărtășind însă și o EXPERIENȚÃ SOCIALÃ COMUNÃ. Asta ar fi de exploatat în viitor.
PS La lumea evreiască despre care vorbeai, îmi plac evocările cu străduțe ale meseriașilor și mici ateliere unde oamenii se întâlnesc și comenteză știrile zilei cu un umor aparte. Este un univers uman fermecător, dar care a început treptat-treptat să dispară. Păcat, acum suntem mai grăbiți, dar mai săraci sufletește.

Elena Maria, chiar așa, ce-o mai face tov. Jumjaaghin Țedenbal, ex-președinte al Marelui Hural Popular? Mi-l imaginez la peste 100 de ani, cu fața brăzdată de riduri, retras în imensitatea peisajului mongol, stând în cort și făcând negoț cu cai, prin telefonul mobil. La un moment dat, un imens nor de praf ne întunecă vederea. Dintr-un gip fițos coboară doi străinezi, amândoi din Occidentul cel decadent. Filmează pentru un canal de știri sau fac un documentar, Dumnezeu știe, ei cred că au găsit un mongol autentic, nealterat, tov. JG e ospitalier, îi poftește printre preșuri și le dă să bea (apropo de \"beutură\"...) vodcă cu castronul. A doua zi, cei doi vestici pleacă fericiți, cu un reportaj beton, iar bătrânul Jumjaaghin le face cu mâna, gândind-se: \"e băieți buni, vezi ce bine că n-am amplasat rachetele alea balistice, când mă tot bătea la cap fixistul ăla de Brejnev!\"

Interviul este într-adevăr o exclusivitate pentru \"Agonia.net\" (mai întâi, i-am arătat interlocutorului, la concret, despre ce este vorba) fiind o premieră și pentru distinsul profesor Păcurar, care de atâția ani își sacrifică viața personală și orice urmă de timp liber pentru a organiza acest festival. Este așa greu să-i pui laolaltă pe \"grei\" precum Ioan Holender, Nicolae Herlea, Ionel Voineag, Theodore Coresi, Ionel Perlea etc. Cred că și Traian Grozăvescu în persoană ar fi fost impresionat de concurs, dar și de ai noștri strălucitori lugojeni Sorin Țepeș, Mirela Zafiri sau Aura Avram Twarowska. Pe de altă parte, ai dreptate cu cei împrăștiați, deși printre premiile concursului de la Lugoj figurează și contracte (spectacole sau stagiuni) la Operele Naționale din București, Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, la Teatrul Liric din Brașov sau, peste hotare, burse de studii la opera din Viena, la Luxemburg sau la Studioul de Bel-Canto din Budapesta, pe unde au ajuns români de-ai noștri. Trist, îngrozitor de trist, este cazul tânărului Constantin Octavian Danu, care a murit din cauza suprasolicitării de pe scenă. Unii manageri îi exploatează fără milă pe acești tineri frumoși și talentați, uneori argumentele fiind de genul \"dacă nu reziști la program, sunt alții din Georgia, Basarabia sau Ucraina, dispuși să o facă pe bani mai puțini\". Iartă-mă, Loredana, n-aș fi vrut să închei în nota asta, dar așa este...

Domnule Negoescu, știți ce m-a impresionat la această venerabilă și cu totul remarcabilă doamnă? Nu neapărat fermitatea și tăria de caracter, trăsături pe care i le bănuiam înainte de a o cunoaște, în persoană, ci faptul că acest interviu mi l-a dat pe nerăsuflate, de parcă ar fi vrut să folosească fiecare secundă pentru a DEPUNE MÃRTURIE, o mărturie care astfel s-ar pierde pentru totdeauna. Doamna Silveanu duce o luptă disperată cu timpul, dar și cu fantomele trecutului de neînchipuit, care-i împiedică pe mulți să vorbească. Acei MULȚI care sunt de fapt PUȚINI și devin tot mai PUȚINI. Tot respectul pentru că v-ați găsit răgaz să vă aplecați asupra acestui dialog, pe care eu simt nevoia să-l continui, evident, în spiritul său, și nu pentru a intra în detalii.

Ina, îți sunt recunoscător că ai zăbovit puțin asupra textului meu și ți-a atras atenția înțeleptul și greu-încercatul personaj Țângulică. Problema lui era că avea... prea multă personalitate. În timp ce alți patrupezi încercau să-și îmbunătățească existența, care tot viață de câine se chema, aciuindu-se pe lângă vreo cantină sau macelărie, Țăngulică își legase destinul de o magazie de semifabricate, auzi tu! Pentru câte a pătimit pe pământ, cred că, la reîncarnare, a devenit baron local, pe undeva pe la B..., na, că-mi scapă, pe la Ba..., ăsta, zi-i să-i zic, pe la Bac...?!?

Anca, Liviu, DoDu, vă mulțumesc pentru semnul de trecere. Desigur, ați observat prezentarea pe care o fac, număr de număr, revistei \"Banat\" în pagina mea de pe poezie.ro. De ce acest lucru? Pentru că, sincer vorbind, mă bucur de fiecare ediție ca și la apariția numărului 1. Este un proiect tranformat în realitate, adică DUS LA ÎNDEPLINIRE. Într-o lume a exaltaților, care se agită încruntați pe la colțuri, se dau de ceasul morții, se consumă aiurea ca să nască un... fâs, revista \"Banat\" e un bun exemplu de CONSTANȚÃ, de SERIOZITATE, de proiect viabil. De aceea, după cât pot, dau acestei publicații cel mai prețios capital al meu: timpul liber. Acesta este și motivul pentru care intru, cu aceeași bucurie, pe Agonia.ro. Pentru că și aici lucrurile se mișcă, evoluează, pentru ca MERITÃ! Restul, agitațiile de circumstanță și bla-bla-bla-urile cu pretenții, abandonate pe nicăieri sau între pereții vreunei crame, se rispesc ca fumul. Nici n-ai terminat de perorat, și nimica nu mai rămâne din ele!

O, Doamne, Loredana, ți-am citit continuarea la textul care mi-a atras atenția data trecută. Multă patimă și amărăciune, ... \"privind înapoi cu mânie\"! Ți-am rămas dator cu un citat complet: \"Nimic nu-i mai nesigur decât mulțimea, nimic mai obscur decât simpatia oamenilor, nimic mai înșelător decât modul în care se fac alegerile\" (zis-a Cicero, săracu\', și câtă dreptate avea!)

Ina, mă cunoști, sunt un tip serios și o să postez un comentariu sobru, care sper să te impresioneze prin profunzime, eleganță și erudiție. Așadar, să le luăm pe rând:
ION
Stilul epistolar al lui Ion atrage atenția prin gândirea de tip arborescent și mozaicul de imagini inedite care juxtapune, în aceeași frază, mirosul de mujdei (legătura cu obârșia rurală, ancestrală), tăiețeii lungi (simbol al oprimării capitaliste exercitate de urmașii imperialiștilor romani asupra dacilor sedentari, dar dedați plăcerilor lumești, precum aruncatul în suliți) și personajul Victoria Lipan (din \"Baltagul\", ca veșnic subiect de examen). Departe de a fi un închistat, Ion se dovedește, în epistola sa, adeptul unor concepte revoluționare, precum mondializarea - varianta francofonă a termenului anglo saxon \"globalizare\" - iată până unde merge subtilitatea sa! El \"supscrie\" fără rezerve implementării \"economiei sângeroase\", ceea ce face din el un politolog vizionar. Spirit progresist, Ion se vădește un luminător al satului, de care-l leagă atât mirosul ciorapilor, cât și obsesia tragediei hibernale care a implicat, de-a valma, cal, lemne și căruță. Tragica dispariție a calului poate fi văzută aici ca un semn al pierderii purității primordiale al unui Ion asaltat insidios de tentațiile din cele străinătăți.
GHEORGHE
Impresionează prin concizia stilului, prin esențializarea expresiei, prin (cu)tremurul nervos abia deghiat într-un umor abrupt (\"te-ai dus în Italia să-i speli izmenele lu\' Băboi?\") dar și prin sintagme edificatoare, precum cele referitoare la comerțul ilegal de organe. Iată aici o temă pe care o regăsim în marea literatură europeană (cea juridică, desigur).
RELAȚIA ION-GHEORGHE, UN YING-YANG MOLDOVENESC
Conflictul fratricid, relațiile tensionate între frații \"de mamă bună\", ne lasă cu convingerea că Gheorghe și Ion se vor ridica (\"Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane\") din nou, desigur, unul împotriva celuilalt.
Întreg ansamblul poate fi plasat, fără riscul unei categorisiri improprii, în contextul marilor confluențe ale literaturii bătrânului continent, care apropie \"Rocco și frații săi\" din Italia de creații precuum \"Oaie și ai săi\", definitorii pentru fosta provincie Dacia Felix, azi devenită România cea definitiv fericită.

Cristiana, ți-am citit comentariul și, sincer vorbind, mi-a plăcut în primul rând concizia și acuratețea cu care ai tratat subiectul, fără a rezulta o analiză schematică, aridă, ci una bogată în idei și cu un mesaj foarte aproape de cititor, înconjurat și el, zi de zi, de piticoții și piticoatele pe care le pomeneai cu o subtilă ironie. Desigur, în jocul înșelător de oglinzi în care ne mișcăm astăzi cu toții, contează și perspectiva fiecăruia despre celălalt. Cu riscul de a mă repeta, te felicit că ai spus atât de multe lucruri interesante, fără a cădea în capcana textului stufos și diluat, împănat cu referințe critice (e la modă acum, că \"dă bine\").
_______________________________
În altă ordine de idei, îți fac și eu un \"proposal\" (ca să-l deosebești de cel al \"antevorbitorului\" meu, citește-l cu accent ascuțit pe \"a\"): după ce prietenul Elvis Dobrescu, suav poet și personalitate în devenire a acestui site, mi-a semnalat intervenția ta, mi-a trecut prin cap să-ți ușurez căutările pe care bănuiesc că le vei întreprinde la Biblioteca Vaticanului sau la Arhivele de Război din Viena și să-ți ofer, cu dragă inimă, un exemplar din \"Anii cinematografului\". Adresa mea de mail, strict secretă, de altfel, este nouras_ghinea@yahoo.com
PS Ți-aș mai scrie, că eu sunt scriitor și scriu mult, dar te anunț cu regret că mă grăbesc la o întâlnire cu altă Cristiana - o cheamă ca pe... mine și are opt ani!

Silvia, chiar în ziua în care am venit și eu pe site, în primăvara anului trecut, am făcut \"greșeala\" de a citi două poezii de-ale tale, ale căror titluri erau evidențiate pe prima pagină. Impresionat de lectură, mi-am pus atunci întrebarea: ce cauți tu aici, măi amărâtule, printre așa lume bună? Am continuat să te citesc cu admirație și să apreciez activitatea ta culturală desfășurată dincolo de Prut, însă, de câte ori am vrut să postez un comentariu, parcă rămâneam înțepenit în fața ecranului: ce să-ți scriu? Că e minunat, excelent, etc.?! Nu găseam ceva mai inteligent și-mi era jenă de mine, nici măcar nu mă consider un critic de poezie. Știu însă ce-mi place. Așa că profit de ocazie pentru a trimite o stea sinceră tocmai din celălalt capăt al Țării, din Banat.
Felicitări și o lansare cât mai reușită, în mijlocul celor care te iubesc și te apreciază.

Loredana,
a. Eram sigur că detectorul tău de sinceritate va recunoaște niște rânduri scrise cu o patimă abia ascunsă. Așa cum îi spuneam și Ioanei, personajele de aici sunt reale, iar lipsa lor ne sărăcește pe toți. Să nu ne îndepărtăm clovnii, nebunii, \"parașutele\", cântăreții la colț de stradă, să nu-i alungăm pe cei care poartă papagalul cu răvaș prin gări! Noi puteam fi oricând... ei. Un clic al destinului a tranformat o doctoriță într-o sărmană creatură care bate străzile, vorbind aiurea, ca o bandă de magnetofon stricat. Fără acești \"ei\" care puteau fi \"noi\", s-ar putea să mărșăluim într-o zi îmbrăcați în aceleași uniforme unisex, cu aceeași tunsoare, ca în coșmarul lui Orwell!
b. Coperta e gata, cartea e la fălțuit, urmează să fie \"rotunjită\" și broșată. Ți-am răspuns inginerește, nu?

În schimb eu am...uitat, adică nu m-am ținut de cuvânt. Revista e în plic, pusă la loc sigur și apoi uitată sub un maldăr gros de ziare, reviste, dosare și cărțoaie. Ți-o expediez, cu scuzele de rigoare. Mulțumesc pentru aprecieri, a fost o surpriză plăcută și pentru mine.

Mulțumesc pentru comentarii, mulțumesc pentru stea. Înainte de a posta acest interviu pe site-ul care este, de aproape un an, sinonim pentru mine cu deschiderea computerului, mă întrebam: domnule, dar chiar intereasează pe cineva așa un subiect? Pentru mulți, graiul bănățean este o ciudățenie... numai că fiind o \"ciudățenie\" vie, extrem de dinamică și folosită de creatori valoroși, m-am gândit să propun acest text distinșilor membri ai Agoniei. Mulțumesc celor doi bănățeni, unul din Giarmata (chiar dacă stabilit între timp în Germania) și unul din Timișoara, pentru contribuțiile lor care întregesc sfera textului. Oricum, acum, la început de februarie, văd că deja s-au adunat 118 cititori. Jos pălăria!
PS Domnule Potche, ce-mi mai plăcea, când eram mic, să merg la terenul din Cartierul Ștrand, unde avea loc Cupa Pipatsch la handbal! Venea Lovrinul, Tomnatecul sau alte echipe din comunele germane, veneau și echipe din Lugoj sau Tiimișoara! Țin minte și acum bannerul cu macul roșu - oricum, era altceva decât... steagul roșu!

Anca, sincere mulțumiri pentru apreciere. Și pentru că ai fost așa amabilă (aimable, non?), hai să-ți povestesc ceva din \"culisele\" interviului. Am convenit cu dl. Țepeneag o jumătate de oră înainte de simpozionul de la Lugoj, dar nu mergea microfonul și, cum timpul trecea, intrasem într-o stare de stress vecină cu nebunia. Fosta poză pe care am pus-o pe site (aia șocată, cu sacou și cravată penibilă) a fost făcută chiar atunci când îi spuneam operatorului: \"nici acum nu merge microfonul?!\"

Florine, încântat de vizită și bucuros de cunoștință. Pentru că putem dialoga prin intermediul acestui site minunat, vreau să-ți spun că, într-adevăr, \"Le mot sablier\" s-a tradus la noi prin \"Cuvântul nisiparniță\", dar mie mi s-ar fi părut, cu tot respectul, mai firească formula \"Cuvântul clepsidră\". Dacă țin minte bine, sunt două cărți de critică despre Țepeneag (n. 1937), semnate de Nicolae Barna și Marian Victor Buciu, dar precis că mai sunt și altele care îmi scapă acum. Am vorbit cu fostul director al Bibliotecii Municipale de la noi și mi-a confirmat că toți colegii săi din teritoriu au primit înștiințarea de a scoate din rafturi cartea \"Așteptarea\". Încă ceva - distinsul scriitor vorbește de \"tezele din aprilie\" (1971). Așa a și fost, am întâlnit și formula \"tezel din august\" și nu înțeleg de ce, oricum, eram prea tânăr pe atunci...