Poezie
Exil (I)
1 min lectură·
Mediu
Sunt exilat pe insula durerii.
Sunt singur, doar tristețea e cu mine
și-n barca șubrezită a tăcerii
îmi plimb debusolate, pale rime.
Nu-i decât timpul, dezgolindu-și anii
și înrobind la caru-i omenirea.
Pe-aleea vieții înfloresc castanii,
iar Dumnezeu și-a re-nceput Zidirea.
Și parcă simt c-am adunat în suflet
durerea surdă-a-ntregii omeniri.
Jilavă-mi pare liniștea din cuget
și lâncezeala ultimei iubiri.
Și-o să-mi port crucea astfel pân\' la capăt,
și-o să dispar în marele neant.
Un bob de spumă, argintiu și searbăd,
am fost, nici Shakespeare și nici Kant.
064.211
0
în al doilea rând, îmi plăcu elegia ta, e bună de pus pe rană.
am reținut mai ales
\"Pe-aleea vieții înfloresc castanii,
iar Dumnezeu și-a re-nceput Zidirea\"
drag, Adela