existență și dialog
e clar, exiști doar cât mai poți dialoga cu sine,
chiar și de-ți spui: măi mortule,
mai poți înfășura pe deget firul ăsta
să-i dai de capăt,
și în inele suprapuse să ghicești
că aia e bobina vieții?
e drept, exiști și pentru alții, chit că nimeni
cu tine nu prea poartă dialog, iar, de o fac,
nu e decât o confirmare-a propriei bobine,
pe care o privesc și-ngrijorați,
și plini de încântare. e încântarea aia
pe care-o ai și tu când vezi la alții
aceleași anse pline de lumină.
când vei fi mortul ăla mort, inert ca piatra,
nu vei mai exista nici pentru tine.
bobina, arsă; spirele, rămase-n repausul etern.
n-o să mai știi, însă, lumina tot va crește
la fel de bine și fără de tine.
și totuși, n-o să uiți, n-o să uitați
că întru Dumnezeu suntem, cu toții, frați.
Paralela cu bobina de inducție/ care induce îmi pare frumusețea acestui discurs.
Apreciez!