Inima ta bate, în continuare, și prin mine

mi-a plǎcut mult poezia ta... "un simplu cǎlǎtor" între "+ si - infinit, pe dunga albastrǎ"... acolo e multǎ libertate, tot atâta cât și rǎdǎcini... cine prinde rǎdǎcini cucerește veșnicia, cine primește darul libertǎții, cine poate ști?...va zǎmisli pǎrinți!
o altǎ înǎlțare
o altǎ cǎlǎtorie
o altǎ așteptare
o altǎ clǎtinealǎ
o altǎ stingere
o altǎ libertate sau
alte rǎdacini...
......................
o varǎ literarǎ fierbinte!

maria

Uite că las modestia deoparte și spun că îmi place și mie ce am realizat aici. Mă bucură, ca de obicei, semnele tale de lectură. Sper să îți dăruiesc (dacă ne vom mai vedea) și "Cântecele din Alindoria", volum ce stă să apară.

Numai bine, Maria!

deși fiecare strofă are însemnătatea ei pentru autor, prima strofă se detașează de celelalte, fiind un exponent al acestora.
am recitit și m-am oprit să spun că mi-a plăcut firul dintre părinți, urzeala care se citește printre rînduri, călătoria în sine.

Îți mulțumesc, Lavinia. Am scris foarte rar pentru mama (cred că este al doilea text), poate și pentru că nu am vrut să îi întinez memoria cu versuri șchioape. Dar ea rămâne în tăcerile mele cu sens.

un text aparte care, prin echilibrul său desăvârșit realizat prin prisma responsabilității și cunoașterii, conduc înspre traseele bunătății dar și suprema cunoaștere a umanității, a acelor stări de intimitate, de apropiere particulară care se împlinesc față de fiu- mamă, stimulând acel raport al îndatoriilor care produc o sensibilizare a ființei până dincolo de orice limite.
prezența mamei în sufletul autorului este relația directă dintre Dumnezeu și ceea ce este sau ceea cea fost.

textul în sine poartă amprenta stărilor de suflet individualizate care nu se pot comenta.
dar toate aceste stări converg înspre sufletul meu.
cele două capete ale acoladei sunt mărturii de necontestat și poartă amprenta
iubirii nerostite dintre fiu și mamă.
"
Un simplu călător am fost, mamă, prin sângele altor femei,
sânge fierbinte o vară-două, și-apoi – nemiloasă iarnă,
chit că în mine se-adunase toată iubirea dintre tine și tata
și-a tuturor strămoșilor mei./.../nimeni nu-mi poate lua libertatea dăruită, prin tine, de Dumnezeu.
Uneori, am în sânge câmpuri de maci; alteori, mă eliberez de putregai,
îmi dau noi rădăcini, mă fixez și rămân."

acest text m-a făcut să-mi aduc aminte de mine și de toți cei pe care i-am iubit. o iubire nerostită care a durut și încă mai doare în taină.

o stea de suflet

recunosc, cu rusine chiar, ca daca n-as fi 'miscat' de Teo Dume, as fi trecut, iar, peste un text excelent, trebuie sa spun ca n-am fost suficient de atent, sau...am fost 'suficient', trecand peste texte remarcabile, revin, remarcabil:"Mamă, să nu crezi, acolo unde ești, c-aș fi nefericit,
nimeni nu-mi poate lua libertatea dăruită, prin tine, de Dumnezeu.
Uneori, am în sânge câmpuri de maci; alteori, mă eliberez de putregai,
îmi dau noi rădăcini, mă fixez și rămân":....este un poem in sine!!!!

Teodore, ai mai spus și într-o altă împrejurare despre stările poetice care nu se pot comenta. Sunt de acord, însă expresia lor poetică, da (de fapt, și impresiile tale de lectură confirmă acest lucru). Mă bucură atenția pe care ai acordat-o acestui text.
P. s. Poate voi avea, în curând, plăcerea de a citi un nou volum poetic scris de tine.

Domnule Pohonțu, nu e cazul să vă cereți iertare. Am mai spus-o: sunt cititori pe acest site care nu lasă semne de lectură, nu neapărat că nu ar fi atrași de ceea ce citesc. Și eu sunt, mai ales în ultimul timp, un asemenea cititor.
Cât despre iertare, Dumnezeu cred că ne-a lăsat tuturora acest privilegiu.

Vă mulțumesc amândurora pentru lectură și semn!

Mulțumesc, Silvia. Da, ar fi mers alt titlu, ținând cont și de temă. Am să mă mai gândesc.