george geafir

Sincer să fiu, textul acesta nu m-a făcut să râd, mai degrabă mi-a trezit fiori de plâns. În mod fericit, surprinde aspecte din învățământul actual, care scârțâie în ton cu ușile neunse ale școlilor: ineficiență, formalism, violență crescândă în rândul elevilor, umilire a cadrelor didactice din partea guvernanților.
Și totuși, salvarea vine de la adevărații dascăli, care veșnic se sacrifică pentru vocația lor și a căror învățătură dăinuie dincolo de vremuri, asemeni vrednicului dascăl și poet Anton Pann.

Un text, după părerea mea reușit, mai puțin umoristic însă cu încărcătură morală.

D-le Florian Abel,

Excelent citatul dumneavoastră: Între minte și prostie/ S-a scurtat orice distanță/ Vrut-au toți egali să fie...

Apropo, și de la Orwell zicere: „Toți oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alții”.
Tot respectul, Ge-Ge.

Alina Mihai,

Comentariul dumneavoastră la acest text este el însuși o satiră, pe cât de concisă pe atât de sugestivă.

... Vroiam să le mai amintesc acelor „umoriști” că ei, francezii sunt cei care ne-au confiscat nume ca Ionesco, Cioran, Eliade, Brâncuși, Coandă... Și că muzeele lor sunt un amalgam de culturi naționale... Doar o vorbă de duh a lui Vauvenargues le-aș mai aminti-o: „Proștii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poartă tocuri înalte”...
Cu bine!

Goea Maria Daniela,

Prostia stârnește întotdeauna indignare. Eu nu am nimic cu francezii ca popor ci cu moșii ăia nemintoși care-și dau aere de umoriști. Nu am scris un text xenofob ci o satiră nevinovată, tot așa cum și ei pretind că emisiunea cu pricina a fost o satiră nevinovată...
Cu bine!

Domnule Alexandru Ioan,

Ideea acestui text mi-a venit când, în trecere prin Castranova, m-a apucat de ochi gardul bădărănos, megalomanic al monumentului din centrul comunei, de un kitsch strigător la cer și care îmbină în cel mai sublim mod grandomania cu prostia.
M-am folosit de elemente autentice pentru a da valoare de solemnitate poveștii (prostiei). Mi-am dorit ca gardul- monument în sine al îngrădirii inteligenței- să fie punctul central al textului spre care să conveargă direcții în aparență fără legătură cu acesta. Sâmburele îl descoperi după ce înlături coaja.

În altă ordine de idei, felicitări pentru steluța de la „Frica”.

Mulțumesc pentru aprecieri, Ge-Ge.

D-le Enache Narcis Nicolae,

Am exersat psiho-satira ca experiment și mă bucur atunci când îmi reușește.

Satira de față este psiho zic eu, mai ales pentru că personajul, un prost frustrat, își rezolvă conflictul interior prin consolare în visare, în termeni de specialitate, compensare prin fantezie, așa cum un scriitor ratat visează să publice cărți de mare succes.

Se pare că nu este cazul meu..., și zâmbesc când spun asta.

Mulțumesc pentru „impresii”. Cu bine.

Mulțumesc pentru citire și apreciere, mai ales că acestea se fac cu ochi de profesionist. În puține cuvinte ați creionat corect o latură a scriituri mele, aceea de condeier satiric.

Cu aleasă prețuire, Ge-Ge.

Domnule Teodoriu,

Citind proza m-am dus cu gândul la perioada de dinainte de ’89, când românii stăteau cuminți în pătrățelul lor, cu toate că în sine fierbeau de revoltă, dar din teamă și din lipsă de organizare așteptau o minune venită din afara țării care să-i elibereze...

Apoi am realizat că de fapt proza redă, simbolic vorbind, starea socială din prezent a țării, ceea ce denotă că cele două perioade se aseamănă din ce în ce mai mult, românii se autoizolează, fiecare stă cuminte în pătrățelul propriu, „nu avem voie să mișcăm, nu vedeți că nu avem voie?”, și fiecare protestează mai mult sau mai puțin „fără vreo șansă de a schimba ceva”: pensionarii urlă, toți urlă cu pumnii ridicați dar numai în limitele pătrățelului propriu, apoi toată lumea ajunge să urle de foame visând la libertate (simbolizată prin țopăitul veveriței), dar trebuie „să avem răbdare, să fim civilizați ca niște europeni autentici”.

Din lipsă de curaj dar și din „discernământ civic” așteptăm să vină cineva să ne elibereze, noi nu facem nici cel mai simplu efort precum acela de a șterge una din laturile pătratului, căci nu ne putem apleca, și așteptăm să vină Cineva „să șteargă o latură ca să ieșim”.

O proză demnă de toată atenția!

Cu deosebită apreciere, Ge-Ge.

Domnule Alexandru Ioan,

Ați sesizat esențialul: text fără miză prea mare; o poveste decupată din realitate, puțin exagerată, cu personaje voit caricaturale, urmărind doar a surprinde un aspect mai puțin plăcut al vieții, involuția mentală la om; naivitate și neputință de comunicare între unii bătrâni.

Iar „rebusul”, ca exercițiu al minții, joacă în mod cert un rol preventiv în apariția sclerozei.

Greșelile le-am corectat, mulțumesc!

Cu prietenie, Ge-Ge.

Domnule Tomescu,

Ce să zic, aceeași generoasă temă, a crimei tăinuite care apasă greu sufletul făptașului și care suflet nu se poate slobozi fără mărturisire și, poate, fără iertare de la Dumnezeu...

Proza curge firesc, relevă o mână deprinsă cu meșteșugul scrisului, dar vine „din afară”, autorul este asemenea unei aparaturi care înregistrează și apoi redă cu fidelitate artistică realitatea, nu „din interior”, în complexitatea trăirilor și sentimentelor, a zbuciumului unui suflet chinuit, pe parcursul a treizeci de ani, de culpa unei crime, săvârșită pentru doar câteva ruble; omul nu poate muri liniștit - visându-se arzând în cazanul cu smoală, până nu se spovedește, în credința iertării păcatului ”strigător la cer”.

Textul mi se pare prea liniar, prea la suprafață, nu reușește să creeze acea lume, acea atmosferă care să-l prindă pe cititor, iar pe de altă parte nu reușește să trezească nicio emoție cititorului, precum un tablou cu ramă frumoasă, la care te uiți dar nu-i simți fiorul.

Cu respect, Ge-Ge.

Ca și în cazul lui Ion, Baba Rozalina- autorul moral al sinuciderii soțului este bântuită de remușcări și urmărită de coșmarul călăului; pe ea o roade faptul că n-a putut să înțeleagă gestul soțului, nu i-a înțeles iubirea..., „tace ca o stană de piatră”; așadar, ea este cea în pedeapsa lui Dumnezeu...

Proze care te pun pe gânduri, ceea ce ca miză scriitoricească înseamnă mare lucru...

Vă citesc în continuare cu interes, domnule Mihai!

Domnule Mihai Traista,

Spuneți dumneavoastră: „Sufletul omului e ca un codru des, nimeni nu poate ști ce se petrece în el”. Foarte adevărat și frumos spus. Dar nu la fel de foarte este realizat textul. Spun asta pentru că nu mi se pare suficient de „umblat” la psihologia individului, mai ales acel individ cu conștiința greu încărcată cu o crimă săvârșită din dragoste , la tinerețe, și care nu mai are liniște și somn în tot restul vieții.
Chiar și în zilele de pe urmă, de-acum ajuns la bătrânețe, nepedepsit de justiție dar pedepsit de Dumnezeu, „în ce puneam suflet se năruia”, criminalul nu se căiește și mută vina în contul victimei, ori de câte ori stă cu ea de vorbă , prietenește, ca și cu un om viu. Până aici e în regulă dar, când așteptam o motivație psihologică, textul se încheie : ”Iar mie acum ce mi-a mai rămas Ioane?”.

La fel de bine poate întreba și cititorul: „Iar mie acum ce mi-a mai rămas, domnule Mihai?”

Lăsând gluma la o parte, vreau să spun că scriitorul trebuie să fie acel pădurar care să știe ce se petrece în orice colțișor oricât de des ar fi codrul. Așa cum este acum, textul pare o haină super, râvnită de toată lumea, dar care urmează a fi croită și cusută. Sau poate nu am înțeles eu mesajul autorului, caz în care îmi cer scuze.

Cu prietenie, Ge-Ge.

Pedeapsa cu încuiatul în casă a tatălui, simbolic vorbind, este la fel de grea ca și o chelfăneală zdravănă și, evident, nu se încadrează în canoanele creștine, căci copiii nu trebuie să-și judece părinții, cu atât mai mult, să-i pedepsească. Dar în viața de zi cu zi se întâmplă frecvent.
În proza de față am încercat un fel de pedagogie pe invers, o satiră la adresa unor părinți care cred că fac educație copiilor dar efectul obținut este opus celui scontat.

Cu bine și mulțumesc, domnule Alexandru Ioan.

Domnilor,

Dragoș Vișan,
Despina Alexandru Ioan,
Mihai Traista,

Mi-era teamă ca nu cumva, lungind povestea, să nu se dilueze substanța scrierii...
De regulă am aplecare către proze mai concentrate( mă refer aici la la prozele mele de satiră și umor), cu poantă la final, așadar mă bucur dacă mi-a ieșit...

La bună re-auzire!

Textul e un mic giuvaer, în care exprimarea neaoșă, inteligentă, mustind de umor relevă adevărul crud că astăzi până și ritualul înmormântării e un kitsch, impus și de cheltuieli pe care omul nu și le permite, încât în ziua de astăzi nu e momentul de a muri, cel puțin până nu trece criza.
Cu zâmbetul trist pe buze, descoperi că totul se face de mântuială la înmormântare, de ochii lumii cum s-ar spune, a dispărut cultul pentru clipa solemnă a morții iar înmormântarea nu mai respectă orânduiala cea veche, prin pregătirea din timp cu cele trebuincioase pentru drumul fără întoarcere.

Excelentă ideea și realizarea. E impresia mea sinceră, „asta-i muzica ce-mi place”...

Desigur, ce-mi place mie nu neapărat e cel mai bun lucru, dar nici ce nu-i place altuia nu neapărat e cel mai prost...

Domnilor,

Gârda Petru Ioan
Despina Alexandru Ioan

Umorul în literatură e ca sarea în bucate; dacă gustul sării nu se simte, de vină sunt ori nepriceperea bucătarului ori lipsa papilelor gustative ale meseanului.
Aș fi încântat dacă sarea este pe potrivă, chiar dacă e vorba de un regim vegetarian...

Ideea de la care am pornit a fost să-mi testez virtuțile în alimentație naturistă în scopul vizionar de a-mi deschide un cabinet de specialitate atunci când mă voi pensiona de la RAADPFL Craiova. Deja mi-am și pregătit plăcuța pentru ușa de la intrare, cu inscripția: „Cabinet de satiră și umor- mare maestru”. Reclama e pe măsură, discutabile sunt măestria și cheful de muncă (a se citi joacă).

Incontestabil, Gârda Ioan Petru merită premiat pentru aceste epigrame...

Dar și prea multe premii strică... La o adică, s-ar chema... poligamie.

Felicitări, mi-au plăcut, ca cititor m-am simțit în Raiul Epigramei!

D-le Despina Alexandru Ioan,

E bună sugestia ca cele două subiecte să fie tratate separat.

Într-adevăr, așa cum se prezintă acum, textul poate fi asemuit cu îmbrățișarea dintre doi prieteni burtoși.

Mulțumesc, și ne mai auzim.

O farsă tip, scrisă cu vervă și stil, în limbaj autentic, care denotă o bună cunoaștere a psihologiei oamenilor zbanghii.

Iulică este un prost dar unul plauzibil; aici se vede talentul autorului de a-i conferi prostiei credibilitate.

Poate ceva imaginație în plus nu i-ar fi stricat textului...

Domnilor,

Mihai Traista,
Despina Alexandru Ioan,

Glumind,
aș zice că îi cred pe cei care mă vorbesc de bine dar și pe cei care îi vorbesc de rău pe confrații mei.

Mă onorează cuvintele dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru aplecare asupra textului.

Despina Alexandru Ioan,

Chestia cu finalul are cea mai simplă rezolvare: ștergem ultima frază și gata! Mi-am zis totuși că emoțiile ucid, exagerat spus, precum actul suprem al creației, manifestat la pasărea spin prin ultima ei suflare. Iar acest Moflete, personaj „marcat” de trecut, puternic emoționat la revenirea din subconștient în conștient a vechii „traume”( behăitura de pomină), ar putea fi un final verosimil... Atâta cât poate fi de credibilă o joncțiune între „psihotraumă” și satiră..., procedeu folosit de mine și în alte proze postate anterior pe Agonia...
Cât privește graba, e adevărat, la bătrânețe omul (autorul) își mai pierde răbdarea...

Bucuros de vizită...și la mai bine!