Disidența. Behăituri pe la colțuri

- Uite, face Nimeni nedumerit. Chiar și acum, după douăzeci de ani, persoane sărace cu duhul și cu fierea ajunsă-n gât susțin, sus și tare, că, în regimul Ceaușescu, disidența era un fenomen aproape inexistent; pe ici, pe colo, niscaiva acțiuni, sporadice și lipsite de coeziune, trădând, astfel, slăbiciunea societății civile în raport cu atotputernicia zilei. Deputatul Moflete nu împărtășea asemenea părere, dar nici pe aceea care proslăvea meritele unui Paul Goma sau ale unei Blandiana. În schimb, își amintește de curajosul său act de disidență din acele vremuri persuasive. Și așa cum unii colegi de parlament erau preocupați de discuții particulare, în rumoarea generalizată a sălii, alții, preocupați să se joace pe noile laptop-uri cumpărate din bani publici sau să se uite la vreun filmuleț porno în timpul ședinței de plen, pe când alții plictisiți de moarte moțăie nestingheriți, deputatul Moflete rememorează, cu ochii deschiși, momentul care îi marcase începutul rezistenței împotriva dictaturii comuniste. Necazurile sale au început din clipa în care își asumase un rol într-o scenetă, în interpretarea grupului satiric al brigăzii de agitație, după un text scris chiar de el. Ehe, ce mai fusese și atunci! O întreagă tevatură, își amintește el, iar dinaintea ochilor i se desfășoară jocul de scenă viu, proaspăt, ca și când s-ar petrece în prezent... ... – Tovarășe Oaie, mă numesc Mielu! (behăise convingător). Vă rog, am o cerere de transfer (își repetase behăitul). - Unde lucrezi, berbecule? - La secția „Nasturi fără gaură”. - Și, mă rog, de ce vrei să vii la noi, la „Nasturi cu gaură”? - Behăituri pe la colțuri spun că, se face ori nu producție marfă, salariile se iau... Aceasta fusese secvența... Ce mai, lovise în forță și sus: șeful locului de unde urma să plece nu era altul decât nepotul directorului, la rândul său, acesta era cumătrul ministrului de la industrii, care și el era fratele unui tovarăș din Comitetul Central. Iar acel behăit autentic, reprodus magistral, nu putea fi uitat! Căci, odată apărut, talentul e ca și soarele, dimineața hrănește, la prânz pârjolește. „Bravo, tovarășe, bravo! Critici bine și la obiect!, i se adresase directorul, după spectacol, cu ironie în glas. Mi-a plăcut, să știi! Combați bine. Bravo! În urma acestei discuții, își amintește Moflete, s-a trezit pus la primă și, chipurile, ca promovare, a fost mutat la serviciul administrativ. „Tovarășe, ai talent indiscutabil!, l-a gratulat, iarăși, directorul. În cadrul acestui serviciu avem cele mai mari deficiențe. Te-am plasat în mijlocul acestora să le cunoști, să le biciuiești, să le stârpești din rădăcină, pe când, în producție, n-ai putea găsi decât aspecte minore. Însă, aici, la administrativ... He, he.. Aspecte negative, doldora. Femeile de la întreținere nu spală pe jos, vestiarele și spălătoarele nu strălucesc cum ar trebui. Apoi, mai sunt: cantina (din punct de vedere al curățeniei, altceva n-ai ce satiriza, mâncarea e bună!), clubul și grupurile sociale (tot curățenia!)... Ei, vezi, câte aspecte! Dumneata ești observator de mare finețe, prinzi. Spor la treabă, tovarășe!” N-a stat el prea mult nici la administrativ, își amintește Moflete, deoarece și-a luat rolul în serios... Iar atunci, din rațiuni superioare, directorul l-a detașat la o subunitate a întreprinderii, la patruzeci de kilometri depărtare, fără posibilitate de navetă. „Ehe, ce m-a mai lovit mâna lungă a răzbunării!”, își zise deputatul și oftă. „Cazul meu a devenit de notorietate. Mă compătimeau oamenii de bună credință și toți prietenii. Și, în plin scandal, a venit revoluția! Ha, ha, ce i-am făcut atunci directorului! M-am dus peste el în birou și am bătut bărbătește cu pumnul în masă: De când așteptam momentul ăsta!, i-am zis. Hai, ia-ți creioanele și gumele și, valea! Așa i-am zis... Să fi văzut ce mutră a făcut tâmpitul! A înțeles, însă, că nu e de joacă și s-a cărat. Așa că m-am instalat eu în fotoliul de director. E bună democrația, domnule, că așează omul potrivit la locul potrivit. La vremuri noi, oameni noi!... Apoi, cu sentimentul automulțumirii: Am fost director, m-am băgat și în politică... Iar ambiția mea a fost: ori deputat, ori nimic! ... și mi-au reușit amândouă”. -... se pregătește să ia cuvântul domnul deputat Moflete!, anunță, la microfon, președintele Camerei. Aveți la dispoziție un minut!, i se adresează acesta, smulgându-l pe deputat din visare. Moflete, însă, ca și drogat, căci nu-și putea scoate din cap behăitul acela impresionant și care-i marcase existența în bine, pornește, hotărât, spre tribună și se adresează plenului: - Stimate colege, stimați colegi..., își începe el discursul și, pentru a fi cât mai verosimil, lansează cu lacrimi în ochi și multă patimă câteva behăituri, ... behehe!... behehe!..., așa cum pasărea spin, în extazul morții, își rostește, pătimașă, cântecul care uimește până și paradisul... Apoi, cade brusc din picioare și moare fericit.