Schimb de haine sau A minți poporul cu televizorul

- Cred că cel mai greu lucru, în creația literară și, mai cu seamă, în genul satiric, își dă Nimeni cu părerea, este să pui, în pielea personajului un copil, un puști, care să vorbească și să gândească nu la nivelul vârstei lui, ci la mintea unui adult; să-și dea cu părerea despre lucruri grave, serioase ale societății, ale vieții, aspecte pe care persoane docte anevoie le pot lămuri. - Că bine zici, îi dau eu dreptate. Nu demult am scris o schiță cu un asemenea personaj, copt înainte de vreme, așadar prea maturizat și prea înțelept pentru vârsta lui. Au sărit băieții din galeria criticilor și m-au redus frumușel la tăcere: „Textul e forțat, fraze moralizatoare de oameni mari puse în gura unui copil!”. Așa că acum, de la început, voi spune că totul e o exagerare, că puștiul meu cu pretenție de personaj este, de fapt, un bărbat în toată firea, cu știință și experiență bogate de viață, dar cu atitudine de copil fără prihană, care, într-un moment de naivitate, i se adresează tatălui: - Tăticule, ce înseamnă „a minți poporul cu televizorul”? - Păi, cum să-ți spun, ca tu să înțelegi!..., răspunde tatăl și, aflat în dificultate, se scarpină în chelie pentru a câștiga timp. - Oi fi eu mic, dar nu cu rumeguș în loc de creier! - Bine, zice el , fără a-și suspicia fiul de inconsistența materiei cenușii. Să-ți dau un exemplu. Să zicem că-l iei la bătaie pe Titi, al lui tanti Nuți, de la „doi”. Iar bunica vede toată scena, așa cum se petrece în realitate. Și, din mare iubire pentru tine, spune că nu tu l-ai bătut pe Titi, ci invers, că el te-a provocat și că tot el a dat primul. Cu alte cuvinte, minte. Și, dacă bunica e mogul, se poate spune că a mințit poporul cu televizorul... - Tăticule, e așa că, demult, când eram eu și mai mic, la televizor s-a spus că populația capitalei i-a terorizat pe mineri? Și că tot aceasta i-a și ciomăgit? Și că tot ea a călcat în picioare florile semănate, cu mult drag, de mineri? Eu așa țin minte... - Așa... - Vezi cum ești! Acum, să-mi faci pe plac, matale ești acela care minte! Știi foarte bine că n-a fost așa... - Eu am dat un exemplu, poate nu bine ales, dar să pricepi tu. - Adică să priceapă „stupid people”. - Bă, țâcă, de unde-ți vin astea? - Din subconștient, de unde?, că atunci, la mineriadă, eu eram încă în scutece. Nu începusem să vorbesc, gânguream doar, și nu mă puteam duce să văd cu ochii mei, cum stă treaba, dar din pătuț auzeam și eu ce spuneau ăia la televizor, la televizorul națiunii... - Măi copile, altceva n-ai de făcut? încearcă tatăl să mute discuția în altă zonă. - N-am. - Cumva, de la școală..., nu ți-au dat de scris pentru acasă? - Nțț! - Rău. Că așa se întâmplă, când omul n-are griji, păcătuiește prin a gândi. - Tu nu gândești, că ai griji pe cap?! - Ești obraznic, să știi, și o să te pedepsesc. Astăzi nu ieși la joacă, te țin toată ziua închis în casă. - Așa care va să zică! Omul care gândește e băgat la zdup! Ca pe vremea lui Stalin! Mă întreb, ca prostul, cum rămâne cu libertățile omului? - Dar tu nu ești om, ești doar un pui de om! - Copilul tot om e, unul care gândește, că n-are griji. Este unul care nu minte, că nu copiii scriu ziarele și nu ei fac programele la televizor. Nu vezi, „teve”-ul arată drumul de urmat, cu cine să voteze omul, când să iasă în stradă și ce să ceară... - Gigele chestia asta nu ține. Că lumea nu e o turmă de oi peste care tronează măgarul. - Tot turmă, cu creiere... spălate. Numai omoruri vezi la televizor, incendii, sinucideri, accidente rutiere, crime, bineînțeles, ... flagrante în direct, arestări cu cătușe zornăitoare, acțiuni în forță cu mascați... Și măcar de-am vedea vreunul din corupți la închisoare... Tăticule, vezi și matale, cetățenii se lasă ușor duși de nas. - Gigele, te rog, să-mi citesc ziarul! - Ha, să termini de savurat minciunile! Nu pricepi? Singurul adevăr e acela exprimat de ei! - Ce te privește? De ce te bagi în treburile adulților? - Adulții de ce se bagă în treburile copiilor? - Pentru că sunt mai mari, d-aia! Și mai puternici! - Bine-bine, dar lor nu le e teamă de nimeni, de nimic? Că se știe, copiilor le e frică de părinți, oamenilor mari nu le e frică de Dumnezeu? - Ar trebui să le fie. - Tăticule, matale te temi de ceva? - Mă tem, cum să nu! - Dacă te-ai teme, n-ai pupa-o pe tanti Nuți! - Măi copile, ce-ți mai trece prin cap? - Ce, nu te-am văzut eu?! Când nu era mami acasă. Ai luat-o pe tanti Nuți în brațe și ai pupat-o pe gură. - Nesuferitule! Asta ești, un nesuferit! Un șantajist! - De ce, tăticule? Pentru că spun adevărul? - Pleacă de-aici, că... - Amenințarea e arma celui fără argumente. Cum nu-ți convine ceva...ameninți! - Gigele, te implor, mă obosești! Ia niște bani, să-ți cumperi ce vrei tu. - Nu primesc mită. Să știi că mai sunt și oameni incoruptibili. - Fiule, m-am săturat! Uite, îți propun un târg: să facem schimb de piele, tu intri în pielea mea și eu în a ta. Vrei? - Vreau. Să vedem cum e. Ca și cum ar face un schimb de haine, tatăl își părăsește trupul cum poate el mai bine și intră, zvîșt!, în trupul firav și micuț al copilului, la strâmtoare; sufletul copilului, mereu împins spre margine, este, astfel, forțat să-și abandoneze trupul plăpând și să-l împrumute pe cel al tatălui, care îi venea lărguț, dar confortabil. - Acum, întreabă tatăl din noul trup, mă lași și pe mine să ies la leagăne, la copii?! Ce zici, mă lași? - De data asta, nu, răspunde autoritar puștiul din trupul lărguț și confortabil. Astăzi te țin toată ziua închis în casă.