Baba Rozalina

«Dumnezeule milostiv Carele ești în ceruri, Rege al nostru ceresc și tu Preafericită Precistă Maică a Domnului nostru, izbăviți-mă de toate relele și miluiți-mă pre mine păcătoasa! Sfinte mucenic Haralambie și tu sfântă cuvioasă Varvara… – șoptea speriată, abia mișcându-și buzele uscate baba Rozalina, care nu putea să-și dea bine seama ce o trezise din somn: ploaia ce-i dărăbăna în prichiciul geamului sau visul acela înăbușitor și urât care o chinuie neîncetat?... – Ce-i mai trebuie, ce mai vrea de la mine? Oare am fost eu prima sau ultima?... Cât va mai trebui, Doamne iartă-mă! să mă târăsc în genunchi pe sub icoane, să bat plocoane și să mă rog pentru… oare nu am bătut destul drumul mânăstirilor ca să mă lase?... De ce nu-mi dă pace, ce mai vrea?... M-am spovedit și în fața preotului, și în fața icoanelor, și în fața Dreptului Dumnezeu? Iar el în fiecare noapte îmi apare-n vis. Stă nemișcat și mă privește, îmi arde sufletul cu uitătura lui diavolească și tace, tace ca o stană de piatră. O vorbă de mi-ar zice, o singură vorbuliță de ar rosti și mi s-ar despovăra sufletul, dar el nu și nu!... Tace la fel ca atunci… ca în seara când felcerul… De ce nu m-a lovit atunci, de ce nu m-a jucat în picioare? De ce nu mi-a rupt coastele, cum fac alți bărbați? I-a fost atât de greu să mă scuipe în obraz, să urle că-s o curvă și să mă ia la palme?… Dar el nu! Un cuvânt n-a scos, s-a întors și a ieșit. Cum a venit, așa s-a și dus, în afară de mine și de felcer n-a știut nimeni că a dat pe acasă. Peste trei săptămâni l-au adus țapinarii în copârșeu. L-a strivit un fag în cădere, unii spun că s-a aruncat singur sub el, cine știe?... Oare eu nu l-am iubit?... L-am iubit și încă cum… îmi era drag ca lumina ochilor, mi-aș fi dat viața pentru el! Dar el dădea pe acasă atât de rar și atunci pentru o zi, două, iar felcerul îmi făcea ochi dulci, ce era să fac?... Eram tânără și aveam pofte trupești, dar cu sufletul numai pe el l-am iubit… Dumnezeu mi-e martor! Iar el tace. Tace ca o stană de piatră. O vorbă de-ar scoate, o singură vorbuliță și… dar el tace, ca atunci când…»