Ideologia pătratului

Semnul a venit din senin, cu vânt de furtună și nori amenințători. Trecătorii au privit spre cer și parcă așteptau cu toții un ordin sau o comandă ce nu mai venea. Și au rămas așa minute în șir. După un timp au început să-și scotocească febril buzunarele și gențile, au scos pixuri, creioane sau crete și au desenat în jurul lor câte un pătrat cu latura fix de un metru. Cei care nu aveau nimic de scris au desenat pătrate imaginare și s-au așezat în mijloc. Abia atunci au oftat de parcă au scăpat dintr-o mare încurcătură și acum priveau mirați, căutau un semn care să le arate ce aveau de făcut mai departe. Și orele treceau, soarele eliberat de nori dogorea din nou deasupra orașului. Nicăieri nicio mișcare, niciun zgomot, nicio vorbă. Până când cineva sparse gheața și vorbi: - Bună ziua. Numele meu este George. - Eu sunt Elena. - Numele meu este Aurel. - Sunt Gabriela Istrate. - Maria. - Constantin. - Vasile. Pretutindeni se auzeau strigăte. Pentru că, dacă tot nu aveau voie să miște, măcar să-și cunoască vecinii. - Dumneata unde mergeai? - La serviciu, dumneata? - Mă duceam acasă. De ce te-ai oprit? - Pentru că s-au oprit toți. - Furtuna ne-ar fi măturat ca pe niște fulgi dacă nu desenam adăposturile. - Dar acum, că s-a terminat, de ce nu îți continui drumul? - Nu am voie să ies din pătrat! Vezi pe cineva că iese? - Mă scuzați că intervin, vorbi un domn mai în vârstă. A fost semn de la Dumnezeu. - Ce tot vorbiți acolo, cum să ieșim din pătrat? se auzi o femeie cu două sacoși care își desenase adăpostul pe o trecere de pietoni. Nu avem voie să mișcăm, nu vedeți că nu avem voie? Un puști pe care semnul îl prinsese lângă covrigărie se ridică grijuliu în spațiul lui și aruncă o privire înăuntru. - Nu-s covrigi, degeaba cauți. - Mi-e foame. - Asta e. Voi face din nou covrigi atunci când îmi va da voie. - Cine? Un altul, plictisit se mișca nervos în spațiul strâmt pe care îl avea la dispoziție: - Și totuși de ce nu ieșim din pătrat? - Pentru că nu avem voie, n-ai auzit? Trebuie să așteptăm, să avem răbdare, să fim civilizați ca niște europeni autentici. - Ce așteptăm? - Să vină cineva și să ne șteargă o latură ca să ieșim. - Nu sunteți sănătoși! Cum să ieșim din pătrat, nu vedeți că nu iese nimeni? se enervă o pensionară cu baston. Spiritele s-au liniștit abia pe înserat. Soarele nu mai dogorea și începu să adie un vânt potrivit. Peste tot se discuta politică, se dezbăteau chestiuni vitale în economia românească afectată de criză. Și astfel trecu timpul, se înnoptase de-a binelea, iar bezna coborî ca o negură oarbă. De undeva se auzi un glas scâncit de femeie: - Vă rog, să vină cineva să îmi șteargă pătratul. Vă implor, oameni buni, eliberați-mă. Am copil mic și e singur acasă. Vă rog. - Și mie. De trei ore trebuia să ajung la gară. - Ieșiți măcar unul și o să ies și eu! - Chiar nimeni nu are curajul? Câtă lașitate. - Ieși tu primul, să ne dai exemplu! - Eu sunt pensionar pe caz de boală. Nu pot să mă aplec, că aș face-o! - Dar când l-ai desenat, te-ai aplecat! - Dacă iese cineva din pătrat, îl voi urma. - Haideți, oameni buni! Puțin curaj! Și se iscă o zarvă de nedescris. Toată lumea stătea țintuită în propriul pătrat și urla cu pumnii ridicați. Orașul era fără electricitate, fără mijloace de transport și fără vreo șansă de a schimba ceva. Iar orele treceau și oamenii începură să obosească de atâta gâlceavă. Unii s-au așezat pe jos, cu grijă, să nu-și depășească pătratul, alții s-au lungit punându-și plasele sau gențile sub cap. - Mai tăceți dracului din gură, pensionarilor! Nu mai zbierați atâta! - Ce atâta gălăgie? - Culcați-vă odată! Dar liniștea, în adevărat sens al cuvântului, a venit abia spre dimineață. Din când în când se mai auzea câte un geamăt, câte un oftat. Când s-a luminat de-a binelea, unii au început să-și facă gimnastica, alții să alerge pe loc, iar bătrânii își masau brațele și picioarele amorțite. - Mi-e foame... - Și mie. - Nu vine nimeni să ne aducă ceva de mâncare, orice? Și ca la o comandă toți au început din nou să urle, de foame de această dată. Deodată, un țipăt de spaimă făcu liniște. - Ce e? Ce s-a întâmplat? - Privește spre parc! Uite acolo! - Unde? Unde? - Ce e? - Privește! Dinspre copaci, indiferentă și arogantă, o veveriță țopăia în zig-zag, târându-și coada peste pătratele imaginate de oameni. Căuta desigur o nucă sau vreo alună și adulmeca pe lângă plase. - Veveriță proastă! - Cum de n-o trăznește Dumnezeu? - Uite-o cum sare... - Ce mult mi-aș dori să fiu și eu veveriță! - Eu, dacă aș fi veveriță, aș merge mai întâi la mare. Să fac o baie în valuri. - Eu, dacă aș fi veveriță, aș pleca la munte, să stau la umbra pădurii. - Ce tâmpenii vorbiți! Noi suntem oameni, singurele ființe dotate cu inteligență. Trebuie să dați dovadă de discernământ civic și să nu depășiți laturile pătratului. Așteptați cu toții în liniște! Chiar astăzi s-ar putea să vină cineva să ne aducă de mâncare, să ne elibereze. Așteptați în liniște... Așteptați cu toții în liniște!