george avram

ca să nu treacă în neștire, dau drumul momentelor în care nu găsesc singurul cuvânt potrivit mereu alta și tot timpul la fel, vorba care îmi stă pe limbă se clatină pe buza de la care începe

Țin minte gardurile de sârmă ruginite, lăsate sub vântul care șuiera ușor și razele care încă nu dezvăluiau tristețea și praful stârnit de vrăbiile ce zburau brusc, întotdeauna împreună. Ochii

\"Îmi rup cămașa albă de doliu, giulgiul acesta, pătat cu chipul inimii, îl ridic înspre tine, mi te predau. Îți sunt pod și apă, îți sunt curcubeu, plângi pe creștetul meu și ia-mă, sângele

dai mona lisa mea ce poți și poți ceda, că rea e criza, cin\' se deda să dea de donna, toți miza o măreau să mai, cureaua tot se tot friza cu un absurd de ducă da. de ziua ta, dară îți

rădăcinile tale sunt viguroase, și-au găsit calea, te fixează sub soarele arzător, dormi în tăcere atunci când vremea e rece, pentru ca primăvara să te spargi în sute de flori secretele tale

plutesc în aer fulgi ca în filmele asiatice care se alintă în bătaia luminii, înaintăm cu precizia artelor marțiale, după ani de antrenament în singurătate sărim peste acoperișuri, ne-am

iubești țara asta frumoasă unde fiecare salon de spital are câte un bolnav serviabil care încearcă să compenseze și o femeie de servici care te ceartă la fel de pasional cum spală pe jos, doar

atunci m-am ridicat în grabă, gata să ies, însă am rămas la mijlocul distanței dintre ușă și fotoliul primit cadou, care scârțâise scurt, încă simțind pe picior greutatea pisicii alungate de

ziua în care nu-mi mai doresc se deschide de jur împrejur, e plin de flori mici, albastre și le privesc de-aproape într-o clipă câmpul se întoarce în plămânii mei de pe o parte pe alta, văd

te-ai întors de la sine ai eliberat animalul spațiul începând de la ușă până la primul copac ai luat totul asupra ta parcă ai fi murit obscuritate vie nepătrunsă parcă ai fi ghicit întoarsă

întâmplări neștiute cresc în subsolul lumii, spirite umplu corpurile deja prea pline, trec prin noi ca tăișul prin unt în zilele calde, se întorc ca un cancer pentru a o lua de la capăt cu

alerg spre tine cum aleargă klopp către vestiar la finalul primei reprize: încă e timp să întoarcem rezultatul, am repetat toate schemele de joc, avem destulă experiență ca să facem față

lipsa de regret e considerată înțelepciune, micile servicii reprezintă modestia, marile orgolii trec drept talent, sunt uitate întâmplările greu de acceptat, rămân minciunile - amintiri dureros

tăcerea ta se cade nu insinuează nu respinge cu ea te trezești amară cu ea te uiți în stânga înainte să traversezi tăcerea ta râde nu mai poate zâmbi te apleci peste ea ca un rănit în cârca

din nou te înalți peste marginea tăcută a dimineții, sub atingerea luminii care te găsește de fiecare dată cuvintele se prefac iar în șoapte care nu sunt decât lucruri prăbușite între

idealismul e inuman pentru că privează de tăcere și obligă la o imagine neospitalieră a omului. vrea să se impună acolo unde omul se vrea neînțeles pentru a-și crea posibilitatea de a fi

împăcarea de seara târziu, ecranul pâlpâie în beznă, petele dispar miraculos, setea se stinge continuu, cuvintele ajung la destinație împreună cu mașina silențioasă, mâncarea și

Iarăși ne-am hrănit, subțire ai zis, prinzându-mi privirea în subțioara ei, dacă îți fereai ochii poate ne-am fi strâns apoi într-o indigestie sau îmbrățișare. Drept în sus fumul, un cui enorm

Am primit recent de la un prieten, care primise la rândul lui de la alt prieten (așa funcționează lucrurile pe valurile internetului, precum și în dezinvoltul spațiu mioritic: \"am un prieten care

trebuie să începem de undeva, indiferent de unde, restul va veni de la sine, așa cum se întâmplă cu un poem lung care în cele din urmă ne eliberează din îmbrățișare să începem cu mine și