prin urmare

idealismul e inuman pentru că privează de tăcere și obligă la o imagine neospitalieră a omului. vrea să se impună acolo unde omul se vrea neînțeles pentru a-și crea posibilitatea de a fi ospitalier. acolo unde omul e străin prin excelență: neînțelegerea lui de către ceilalți. problema e una a existenței și a dorinței. problema e personală, la o prăpastie distanță de idealism. distanța dintre existență și dorință e aici. în aici, acolo-ul identifică dorința și existența. aceasta nu e o idealizare, ci o simultaneitate. diferența poate să nu conteze, dar este, căci ascetismul contează și este. această retragere e aici, așa cum iubirea pornește din aici. lipsa de menajamente ca absență a ascunderii diferenței învăluie aici-ul în propria sa interioritate. nu idealizare, ci simultaneitate conștientizată. contemporaneitatea contează și poate fi. astfel, speranța există. condiționarea e sinteza anteriorului și posteriorului în vederea unui progres. legile sunt neajunsul, la nivel moral și existențial. depășirea nu e o încălcare, ci progresul însuși este, în măsura în care însuși desemnează fenomenul irepetabil în sine. temporalitatea completează, nu limitează. ca loc de revenire, timpul e eveniment, fiind astfel progres. durerea dispare în eveniment, chiar și în explicitarea ei prin schimb sau prin tăcere. însă evenimentul poate fi durere. tăcerea nu uită, evenimentul trece. conștientizarea e sinteză între ceea ce relevă de neajuns și indiferența necesității neajunsului. conștientizarea e tăcere. conștinetizarea e eveniment, deci direcția e în actul de viață. iubirea e direcție în aici a acolo-ului. astfel, ordinea există. suntem în acord cu discreția sau/și spectacolul naturii indiferente. distanța sesizată reciproc se contractă asimptotic la inexistență. evenimentul se dilată atrăgând. o relativă imagine tratată prin retragere în simultaneitate a originilor care suntem. iubirea. nu e vorba de o discreditare, ci de o altă perspectivă, în virtutea simplității. nu poate fi trecută sub tăcere, nici nu se poate spune. speranța în ordine e progres, iar progresul nu e istoric. speranța tace, nu uită. evenimentul aici nu e moarte acolo, mormântul aici e dorul de acolo. dorul există, așa cum evenimentul există. privarea de dor e un doliu mai adânc decât doliul morții. dorul și doliul se sincronizază cu speranța, aceasta e ordinea. astfel, viața există.