Nietzsche și alchimia

“Orice cuvânt poate fi contestat de către un altul, dar ce cuvânt ar putea oare contesta viața?” Sf. Grigore Palamas, Cuvânt despre isihaști Așa cum în discursul filosofiei dialectica întreținea un parcurs al devenirii conceptelor al cărui capăt era o valoare absolută, în aceeași manieră discursurile mai mult sau mai puțin alchimice revendicau și se ghidau după o mișcare în trei timpi care conducea la desăvârșirea Operei (materia la negru - nigredo, apoi la alb - albedo și în cele din urmă materia la roșu - rubedo). Deosebirea între cele două apare însă la nivelul sensului acestei mișcări, căci dacă dialectica rămâne încă impregnată de acea speranță specific occidentală în progres, \"calea regală\" a alchimiștilor este oarecum suspendată în circularitate, mai mult, ei își declară credința în ciclicitatea realității. Această diferență discursivă nu este doar una ce ține de modul de exprimare, ci este și un simptom al vieții spirituale occidentale, străbătută de opere care pendulează între schematismul teoriei și forța vieții. Nu mai este astfel surprinzător faptul că un gânditor ca Nietzsche a pus în centrul meditațiilor sale problema valorilor sau cea a eternei reîntoarceri. Dacă suntem de acord cu Heidegger, care întărește una din concluziile lui Nietzsche, cum că nihilismul este o lege ocultă fundamentală a istoriei Occidentului, atunci putem privi încercările de transmutare întreprinse de unii autori ca pe un fel de antidot la \"realizările\" omului teoretic occidental. Din acest punct de vedere ampla încercare de transmutare a valorilor și a culturii pe care Nietzsche a făcut-o în numele filosofiei viitorului nu este decât una dintre multe altele care au făcut referire la \"istoria întunecării moderne\" (Fragmente postume) - cum ar spune alchimiștii: noapte a lumii (nigredo) - care s-a lăsat peste un Occident incapabil de a mai transfigura și de a mai metamorfoza: este epoca unei \"formidabile logici a spaimelor, a unei întunecări, a unei eclipse de soare cum nu s-a mai pomenit pe lume\" (Știința veselă). Dar, în cheie alchimică, această stare de lucruri este și condiția Operei, fără de care un artist nu se mai poate transmuta pe sine prin transmutarea materiei. În alchimie răbdarea și rătăcirea ce te experimentează în a recunoaște ritmicitatea lumii sunt necesare terapiei de sine. Din această perspectivă, \"alchimia\" lui Nietzsche nu putea veni decât din partea cuiva care este \"un pamânt arabil pentru lucruri\" (Fragmente postume), care nu e nedemn de hazard și poate deveni din decadent un deschizător de drumuri (Ecce Homo), demascând, atunci când este vorba de cultură, idealismul estetizant. Această arătare cu degetul spre nihilism îl semnalează ca pe o suspendare a puterii de a conferi valoare și semnificație, stare de lucruri specifică descompunerii la nivelul realității unitare: Dumnezeu a murit și e deja în putrefacție. Acest corp divin nu mai are nimic din promisiunea vieții de apoi și nu mai poate fi materia primă a unei Cine de taină, fapt ce denunță complicitatea creștinismului la nihilism. De aici, din necesitatea \"tratării\" nihilismului, vine convingerea lui Nietzsche (Voința de putere) în rolul terapeutic al filosofului viitorului, medic și fiziolog care să externeze viața din instituțiile teoriei (instituții despre care vorbește pertinent și Foucault: a rosti adevărul ca nebun, ca soldat, ca nelegiuit, ca subiect sexual). În aceasta recunoaștem acea terapie alchimică ce transmuta artistul o dată cu materia, înnobilându-l și păstrând în el echilibrul contrariilor. Nietzsche vrea să împace cunoașterea și viața și să considere suferința și boala ca materii prime pentru transmutație. Pentru alchimie simptomul bolii trimite deopotrivă la o otravă care devitalizează și la un leac revitalizant, care se confundă pentru a face obiectul unei terapii reintegratoare (sens asemănător oarecum celui pe care-l conferă Derrida farmakon-ului). Din această perspectivă alchimistul \"apare drept creatorul care nu se mai mulțumește să prefacă semnele inițiale de boală în sănătate, ci, asumând de la bun început forța unei virtuți în ambiguitatea sa, găsește în ea elanul unei depășiri, ca atât mai eliberatoare, cu cât transgresiunea astfel efectuată va fi știut să-și procure mijloacele de a fi totodată transmutație continuă și reciprocă a semnelor prin care, la început, sănătatea și boala se opuneau\" (Bonardel, Filosofia alchimiei). În acest sens, Nietzsche a încercat o transmutare a suferinței tragice consacrată de creștinism, proclamând un om care să poată transmuta în el însuși resentimentul în forță vitală: \"Centralizarea unei cantități prodigioase de interese diferite într-un singur suflet, care pentru aceasta trebuie să fie destul de tare și capabil de a se metamorfoza\" (Opere complete). O asemenea tentativă putem să întâlnim poate doar la Pascal (Cugetări, Opuscule) și la Kierkegaard (Boala de moarte), amândoi creștini. Fără îndoială, există o afinitate între Nietzsche și alchimie, însă la fel de interesantă ca și explorarea acestei afinități este cercetarea poziției pe care el o adoptă față de alchimie. În repetate rânduri alchima este asociată cu morala: \"Neg așadar morala, așa cum neg și alchimia: adică îi neg postulatele, dar nu și faptul că ar fi existat alchimiști care credeau în aceste postulate și acționau în funcție de ele\" (Opere complete), sau \"Noi credem că morala, în sensul tradițional, morala intențiilor, a fost o prejudecată, o judecată grăbită și poate provizorie, ceva de același ordin cu astrologia sau alchimia, dar care, oricum, trebuie să fie depășit\" (Dincolo de bine și de rău), sau: \"Altădată se credea că totul în Alchimie poate fi explicat prin concepte morale (afinitate, amiciție, impulsiune etc.)\" (Fragmente postume). Înțelegem la ce fel de alchimie se referă Nietzsche dacă luăm în considerare sursele acestei morale: metafizica platoniciană și doctrina iudeo-creștină. Este vorba mai degrabă, cum observă Bonardel, de o contra-alchimie în care descompunerea (nigredo) corespunde resentimentului, compromițând astfel și starea de albedo, care n-ar fi alta decât idealizarea. S-a plecat, prin urmare, de la o materie improprie pentru transmutație care inversează traseul alchimic: \"După cum ați pornit, toate lucrurile acestea bune vor sfârși prin a-și câștiga popularitatea și publicitatea străzii; dar din acest moment, tot ce este de aur se va toci, ba mai mult: tot aurul pe care-l conțin se va preface în plumb. Într-adevăr, ați devenit maeștri în contra-alchimie, în deprecierea a ceea ce este mai prețios\" (Opere complete). Aceasta este aporia în fața căreia se află Nietzsche: transmutația e necesară, însă \"materia\" e netransmutabilă. De aici și pendularea sa între transmutarea valorilor ca negare a negației (reinversare) (Dincolo de bine și de rău) și transmutarea ca act de creație transvalorizator (Voința de putere). Un risc al acestui paradox poate fi acela de a cădea în însuși echivocul nihilismului: \"a căuta Aurora chiar acolo unde multă vreme au scăpătat valorile ar putea întruchipa mișcarea pur și simplu contrară, probabil condamnată \"a eșua în fața infinitului\", epuizată tocmai de ceea ce credea ea că epuizează\" (Bonardel, Filosofia alchimiei). \"Întoarcerea mai profundă a omului la sine\" sau \"actul de supremă întoarcere asupra sa a Omenirii\" (Opere complete) sunt pentru Nietzsche legate de sensul voinței de putere ca întoarcere: \"Un monstru de forță, fără început și fără sfârșit; o sumă fixă de forță, tare ca bronzul, care nu sporește și nu scade, nu se tocoște, ci se transformă, a cărei totalitate este o mărime invariabilă, o economie în care nu sunt nici cheltuieli, nici pierderi, dar nici creșteri, nici beneficii, (...) glorificându-se în sfințenia a ceea ce trebuie veșnic să se întoarcă, asemenea unei deveniri care nu cunoaște nici sațiu, nici dezgust, nici osteneală - iată universul meu dionisiac care se creează și se distruge de-a pururi pe sine, lume misterioasă a voluptăților duble\" (Fragmente postume). Dacă ne gândim la \"credința\" alchimică în echilibrul energiilor și forțelor din lume și în transformările care se desfășoară sub regimul lui Același, precum și la convingerea alchimistului în puterea sa de autotransformare, nu suntem deloc departe de o asemenea viziune în spusele lui Nietzsche - mișcarea vieții este cauzată de \"nedomolita voință de putere, sau de creație continuă, sau de metamorfoză, sau de victorie asupra propriului sine\" (Opere complete). Probabil că lucrul cel mai interesant în ceea ce privește alchimia este acela că este o practică a terapiei, adică o actualizare a salvării, precum și faptul că reușește oarecum să mențină echilibrul între viață și teorie. O gândire care vrea să recupereze vitalitatea pierdută într-un Occident tehnicizat și conceptualizat excesiv va găsi cu siguranță în alchimie, ca și în cărțile lui Nietzsche, bucuria accidentală a vieții.