n-am verificat, da’ mi-am auzit firele albe de păr sărind coarda

copil fiind, timpul îl percepi ca fiind niște puncte. luminescente, colorate, vii, palpitînd. veșnice și acolo, în același loc întotdeauna, dintotdeauna. adolescent și tânăr fiind, timpul îl percepi ca fiind niște segmente. clare, conturate, care ard din ambele capete, aproape simultan; într-unul în toată splendoarea vâlvătăii, în celălalt, mocnit, surd. o incandescență sublimă și pârjolitoare. ........ pe la 4 ani și ceva – mijlocul anilor \'70 pentru \"pici\" - mergeam cu ai mei cu tramvaiul, cu troleibuzul cu chestiile acelea super aglomerate, cu taxatoare la capătul din spate, de ne îmbulzeam ilogic pe acolo ca, în mod logic, să fim corecți în atitudinea noastră civică, cumpărînd bilete. auzisem eu destule, cred, până la acea vârstă. evident că procedam în consecință, cum fac toți picii adorabili la vârstele acelea: alipeam ideile și le dădeam propria interpretare. drept urmare, în plină înghesuială mă trezeam declamînd, cu totală candoare: \"lăcomia strică România!\" eram ușor contrariată de privirile căzute \'zanc!\' pe bucățica de mine ce eram și de smucitura aproape insesizabilă a unuia dintre ai mei. adică, ce?! ce era în neregulă? doar punctam o idee. pe la 10 ani – plus-minus ceva – maică-mea îmi spunea frecvent \"tu gândești înaintea vârstei tale\" și, de cele mai multe ori, nu o înțelegeam. de fapt, n-am priceput deloc. o zicea chicotind, dar nu-mi explica niciodată. cred că cel mai mult am fost aproape de a dezlega misterul atunci când a încetat să mi-o mai zică. doar că nu-mi amintesc nici bătută cam când s-a petrecut asta... o problemă rămasă suspendată. la 12 ani, la o deschidere de an școlar, dintr-aia ceaușistă, de ne luau ca vitele cu autobuzele, ne duceau și ne deversau în fața sălii polivalente cam cu vreo 2 ore înainte de venirea lu’ toașu’, m-a pocnit domnișoreala. în toată splendoarea, fără ca măcar să prind de veste. habar n-aveam. doar că mă cam înmuiasem de atâta stat în picioare, în soare, când tot sângele clocotea în mine de dădeau bairam hormonii.. când am ajuns acasă, văzîndu-mă mama în ce hal eram, a izbucnit în plâns. să mor eu dacă am înțeles de ce. eu m-aș fi scos la o înghețată ca să cinstesc momentu’ ăla! și-nainte m-aș fi țucat de mândrie. și-ar fi fost o problemă rezolvată onorabil. ........ pe la 19 ani, când am plecat de la ai mei și am început să locuiesc aiurea pe la rude, aveam și serviciu, mergeam și la facultate. căci doar asta mi-a fost dorința de mică, să fiu independentă. pe picioarele mele.. ei bine, mi-aduc aminte perfect momentul în care mi-am conștientizat mediocritatea a fost unic. aproape orgasmic, aș zice acum. și am fost copleșită de o fericire incredibilă!! pentru că m-am simțit în modul cel mai curat și clar și onest: Liberă!! recent citeam ceva, raportat la ce ne tot urlă astrele: \"Jocul preferat al nativului este de-a v-ați ascunselea cu inteligența și, drept urmare, nu se întâlnesc niciodată.\" mda. eu cam de-aia cred și trag nădejde că, adult fiind timpul este rotund. devine un cerc pe care sper până-n sinapse - căci până acolo pot - că voi ajunge să-l parcurg punct cu punct, poate am o șansă și recuperez naibii ceva. nașpa să te trezești de unul singur în mijlocul jocului. asta da problem. devine, cel puțin, una de loc geometric. cerc capabil de un punct dat: tu. ....... (de demonstrație mă ocup mai târziu. :D suficient că am pus mâna măcar pe datele problemei. pe bune!)