Găureanu Marian

ȚIE ZAMOLXIS Față de lumină întoarce spre mine Zamolxis, Peste adâncuri legiuit stăpân și peste ceruri, Strălucitorule ce dai păgânilor taraxis, Smerit ridic acum ofrande și onoruri. În gândul meu

AMPLISSIMA NĂPASTĂ E o minciună că Orfeu și-a dus harpa în iad, Doar mama care-i mamă îi poate trece pragul, Fug toți încornorații de mama cu toiag Și purgatoriu-i rece atunci când își ia

Musafirul Aseară m-am pomenit cu Bătrânețea! Era... bătrână. ― Mergi, dragă, la un plastician, te incizează după ureche și dispar cutele de sub ochi și de pe frunte. Ar fi indicată și

ÎNTOARCEREA ZĂGANULUI Se lasă iarăși vremea surpării de lumină, Mărețe idealuri, topite-s de amurg, Iar lumânări plângânde torc clipele din ceară, Crengi grele de tăcere

CRUCEA Dulce osândă de zi și mai rar pentru noapte, Toți ducem, umili, câte-o cruce-n spinare, A mea este grea, mă-nclină după vorbe și fapte, O port bucuros și rana din umăr nu doare. Primită pe

SALCÂMUL Spre lacul plin cu flori de nufăr, Vegheat de-o cumpănă-n balans, Doi umeri verzi mă fac să sufăr, Privind la ciutura în dans. Bătrânul rege, nemilos ciuntit, Rămas acum fără

ÎNGENUNCHIAT Am ostenit, îngenunchiat, să tot întorc obrazul, Să port pe umeri veșnice poveri, Să-nghit amarnic, dar zâmbind, necazul, Să-nnăbuș azi povestea despre ieri.

CIULINUL Venit-a iarăși noapte grea pe-ntinsul Bărăgan, Cu stele mii ce limpezesc oglinda de zăpadă, Cerneau arhangheli, viforos, din marele noian, Pe oglindirea boltei în albul de baladă. Plânge

PÂINEA În vremile străvechi, cu mii de ani-nainte, Când Istros lărgea galdele-ntre maluri, Când omul avea gânduri, exact câte cuvinte, Iar binele curgea, val după val, din ceruri,

FRACTURAT Sunt fracturat, din cap până-n picioare, Suduri grotești mi-au înnădit tot corpul, Vreuna-n plus, acum nici nu mai doare, E doar un semn ce-mi decorează trupul. La început mi-au rupt din

CARTEA Ioan Orășanu plecase cătrănit rău de acasă. Se certase urât de tot cu tatăl său, gata, gata să se ia la bătaie cu bătrânul, Doamne ferește! Certurile se îndesiseră în ultima

POTECI Eu n-am călcat poteci bătătorite, Durerea nu mi-am ostoit în cor, Nu sunt ecou mulțimii păstorite Și-n farsele teatrale nu-s decor. La început priveam debusolat Mulțimea de cărări ce-mi sta

PLÂNSET Ne plâng icoanele iar, Doamne, De-atâta iarnă strânsă-n noi, De-atîtea zile negre, de nevoi. Fă Doamne lacrimi să se–ntoarne, În ochii noști ce-s de-acuma goi, Și fă-ne-n suflet

DURERE Păduri de mâini se unduie în zbatere de valuri Vetrind lumina pură cu palmele spre soare, Au ridicat zăgazuri și mării i-au pus maluri, Dar apa n-are spume, credința nu le doare. În

DULGHERUL Ca la un semn, dulgherul cortina o desparte, Cioburi de noapte schimbând în imn de slavă, Fulgi de pace, flori de măr și de cireș împarte, Clocot grav de clopot îndeamnă într-o

BERBECARII Până prin 1970 îi împinsese inerția pe țăranii Bărăganului, așa de bătucită, de îndârjită, de strânsă lângă pământ și plug le fusese viața în copilărie și adolescență, celor care, la

CAII Când armăsarii nopții se lasă dinspre cer, Liberi, fără zăbale, în dinți cu praf de stele, Cu coame pâlpâind în cețuri și mister Și nechezând se prind în dans plutit de

PATRIA Acolo unde munții falnici din veci ne dănțuie în hore, Cu plete albe sub coroane și abanos de codru-n vale, Se domolesc în