Poezie
Zăganul
2 min lectură·
Mediu
ÎNTOARCEREA ZĂGANULUI
Se lasă iarăși vremea surpării de lumină,
Mărețe idealuri, topite-s de amurg,
Iar lumânări plângânde torc clipele din ceară,
Crengi grele de tăcere dinspre înalturi curg.
Când armăsarii nopții scânteie sub copite,
Vârtejuri furioase în văl nestins de stele,
Nu-i timp de rătăcire ori vise legănate,
Nici gândul ori ecoul s-aprindă-n horă iele.
Din nemișcarea nopții, din neagra nepăsare,
Străbate fâlfâire de aripi cu unduiri păgâne,
Urgia morții negre-n demonizate gheare,
Dintre celeste astre, neiertător revine.
Răzbate-n umbra lunii o nouă turburare,
În șfichiuri de sânge la ceasul necurat,
Țipăt tăios, răscolitoare și crâncenă chemare
Istovitoare foame, drum slobod și păcat.
De-acolo, dintre stele, de unde străbătuse
Chemarea fâlfâită și țipătul flămând,
Privea-mpăcat zăganul cum fug spre ceruri vise,
Cum Istros plimbă luna în leagăn tremurând...
― M-a fulgerat chemarea nemărginit-a zării,
În pieptul meu puternic simțeam mereu un duh
Făgăduind iubirea nestinsă-n valul mării,
Și-o viață-n desfătare pe munte și-n văzduh!
Când colăcerul zării tunase a chemare,
Închipuiri nătânge să-ntorn în uluiri,
Am părăsit bătrânul, Hercinicul meu frate,
Cătându-mi mântuirea în Alpi, printre Liguri.
N-am socotit la vreme că zboru-n libertate
E plâns între morminte și prigonire-n sine,
E stins tăciune-n inimi și doar singurătate,
Cântare-nchipuită, prea plină-nțelepciune.
Fălos că este vremea să mă întorc acasă
Și că înțelepciunea, în fine m-a cuprins,
N-am cugetat că-n aripi trecutul mă apasă,
Că totul e în mine, și-un vis nu-i de ajuns.
Visam la bătrânețe în munții mei să mor,
Că Istros mă așteaptă și râd în soare toate,
Însă lumina zilei ce se deșteaptă-n zori,
Mi-a deslușit tabloul și văd că nu se poate.
În lumea voastră nouă, diformă și obscură,
Strâmb luminată-i calea, nedemn al ei destin,
Nu-i loc de îndurare, nici milă de-o prescură,
Și-n culmile de piatră nu-mi regăsesc cămin.
Venit-a, iată, clipa, mai sus să mă avânt,
Ca fulger de lumină să mă izbesc în stâncă,
Să las drept moștenire și semn pe-acest pământ,
Doar oasele-mi bătrâne în valea cea adâncă.
02950
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Găureanu Marian
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 327
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 49
- Actualizat
Cum sa citezi
Găureanu Marian. “Zăganul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/gaureanu-marian/poezie/14167850/zaganulComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
GMImpresionant! Vă mulțumesc frumos! Am văzut bine în spatele cuvintelor, sunteți cu adevărat o persoană deosebită cu un nivel de cultură fantastic. Repet - sunt impresionat, lucru care nu se produce nici măcar trimestrial. Mi-aș dori să vă cunosc personal, dacă este posibil. Recunosc, sunt egoiost, îmi place să cunosc oameni deosebiți, de la care pot învăța. Numai cele bune vă doresc.
0
propriile oase zdrobite. Foarte fain, de învățat chiar pe de rost. Nu e simplu să scrii un astfel de crez artistic, după o legendă a zăganului asumată și ca elegie, aproape tragedie lirică.