Poezie
pâinea
pâinea
1 min lectură·
Mediu
PÂINEA
În vremile străvechi, cu mii de ani-nainte,
Când Istros lărgea galdele-ntre maluri,
Când omul avea gânduri, exact câte cuvinte,
Iar binele curgea, val după val, din ceruri,
Sămânța pâinii, de îngeri se așeza cuminte,
Și Bărăganul singur, pecetluiau părinte.
Pe firul nalt și mândru, cât oiștea la car,
Creștea pâine rotundă, ca roțile din spate,
Cu fața către soare, precum micul Icar,
Dospea cu cumpătare, creștea pe jumătate,
Crăpa în zâmbet larg, în miez de secelar,
Se rumenea la față fără să stea pe jar.
Din floarea uriașă ce izvodea în pâine,
Crescută-n lanul galben din poarta de la rai,
Își ostoiau nevoia tot ce e om sau câine.
Smeriți veneau alături, cel obidit ori crai,
Își rostuiau bucata cea sfântă pentru mâine,
Plecând apoi grăbiți, uitând să se închine...
00590
0