Poezie
CAII
CAII
1 min lectură·
Mediu
CAII
Când armăsarii nopții se lasă dinspre cer,
Liberi, fără zăbale, în dinți cu praf de stele,
Cu coame pâlpâind în cețuri și mister
Și nechezând se prind în dans plutit de iele,
Nu te opri să-i numeri ori ca să-i recunoști,
Căci ei vin din trecut, sunt ale noastre oști!
Nu poartă nestemate, nici nume fățărite,
Nu-i cheamă Bucephalus, Vizir sau Incitatus,
Nu strălucesc în coame cu șir de mărgărite,
Atuncea când, șuvoi, coboară din nori stratus.
Sunt caii îngropați deodată cu Dardanos,
Cu Zinas, Tiatitis, cu Brasus sau cu Dotos,
Se-ntorc de la Zamolxis, au fost să ’nalțe rugă.
Cerut-au o scânteie din nemurirea toată
Și-acum, duduie zarea când caii vin în fugă
S-aprindă focul sacru, s-adune iar în ceată
Nemuritorii liberi, vitejii de-altădată,
Căci patria, cu sânge, iar trebuie udată.
Se vor întoarce apoi în locul de sub glie,
Pe brațe și pe umeri iarăși să țină țara,
Nu vor lăsa pe nimeni să rupă vreo felie,
Vor duce bucuroși, de-a pururea, povara.
Lăsați să vină caii cu coamele în vânt,
Sunt ultima speranță pentru acest pământ!
00627
0