Gabriela Marieta Secu

multam de trecere, am scos semaforul... ai dreptate...

imi place poezia ta, dar fiind vorba de tine scrie insămi, mie insămi... imaginiel sunt deosebit de interesante, e un fel de loc comun, intalnit si de altii, dar trecut prin prisma liricii tale are un ce anume...

dulce-amară povara asta a vietii, ce+ar fi sa privesti partea plina a paharului... de unde stii ca inserarea, poftim moartea, nu e o bucurie? De ce crezi tu că se bucurau dacii cand murea cineva si se intristau cand se nastea cineva? hai sa fim optimisti chiar daca e toamna... moartea e un subiect aiurea, nimeni nu stie sigur ce inseamna... important este ce faci intre nastere si moarte si tu ai de facut multe...

aici cred ca gresim toti... la ca pe tine insuti... nu avem masura acestei iubiri... pentru a putea iubi pe altul trebuie mai intai sa te iubesti pe tine insuti - cunoscandu-te, impacandu-te cu calitatile si defectele tale, acceptand ca esti asa cum esti, modelandu-te inspre acela care ai vrea sa fi - vorbesc sufleteste, nu fizic... fiindca acest fizic - nici nu conteaza, e atat de perisabil, zadarnic alergi la cirurg sa-ti faca corpul mai frumos, daca sufletul ti-e uscat si rece... Nu-i usor sa iubesti sa te iubesti, dar daca reusesti poti avea masura in a-i iubi pe semeni.

Iubeam la nebunie marea, mi-e draga si acum dar mi-e frica de ea! Nu atat pentru ce mi-ar face mie, sunt nascuta in zodia pestilor si apa e elementul meu... Ma doarea Marea, ma doare apa abatuta peste oamenii care (multi dintre ei) n-au ajuns niciodata macar pe marginea unui lac... Si la Costinesti, ploaia ploaia mai rea ca Marea, si aia ma doare... si cred ca numai prin iubire de semeni neconditionata ne putem salva... asa simt. Si mai simt o gheara in suflet, o durere sfasietoare fata de toate rautatile gratuite... si iar imi doresc ca Dumnezeul meu IUBIRE sa coboare in mintea noastra...

Si vine iarna, si nepasarea noastra-i mare, si nu mai stim iubirea s-o traim, durerea parca nu mai doare, pe buze de prapastii impietrim...
Si ma ingrozesc de hotii care in loc sa ajute sinistratii viteji sunt de-a fura si pangari... si atat de rari sunt oamenii intre oameni ce viata isi pun in joc pentru a/si ajuta semenii... Si ma rog iar cu sufletul lacrima sa existe Dumnezeu, adica iubire intre oameni, si cred ca daca am reainvata solidaritatea, am putea trece spre : Podul de paitra s- daramat/ a venit apa si l-a luat/ vom face altul pe rau in jos/ altul mai trainic si mai frumos... Asta e salvarea, speranta ca putem cladi alt pod mai trainic, alte case mai solide... si nu asteptand sa ne construiasca statul, ci punand mana frateste tot satul, tot orasul, toata comunitatea atinsa de urgie, la reconstructie... fiindca si poezia spune : vom face altul pe rau in jos...nu in acelasi loc unde urgia poate lovi iar si iar... stiu acolo au casele si pamantul acei napastuiti, si totusi trebuie sa gandim o alta strategie de constructie/reconstrucie a caselor de locuit... aici pot interveni specialistii si statul... Si in rugamintea mea de-a exista un Dumnezeu intelept, asta cer, sa le dea celor ce pot face ceva in sensul spuselor de mai sus - intelepciune... e mult mai importanta acum integrarea in strategia interna a tarii...
Pentru mine Dumnezeu este, as vrea sa existe si-n mintea celor care pot gasi solutii pentru acel Alt pod mai trainic si mai frumos...

of, cam asa simt poemul acesta, idee principala /osia lumii altfel... si as spune privind in oglinda moarte fara viata si batranete fara tinerete... si totusi, dincolo de toamna, dincolo de oglinda șuie, ma duci cu gandul la o sa trec si peste asta... un optimism scrașnit, necesar intre oglinzi...
dureros de adevărat scrii.

Cum sa te intorci acolo, in acel prezent ascuns azi in poeme? Oare ce anume ne face sa ne pierdem de eul acela \"totul era din nou o săgeată / și inima mea\" sau acela \"cu colții umezi de sînge și ochii de lapte/ era bine și nu mai era nimic de pierdut/vremea cînd nu eram laș ascuns în poeme\" e bine ca stii... ce bine ar fi daca ne-am putea intoarce, sau daca am putea ramane \"acolo\"...

esti numai ochi si+i bine! ăsta-i semn că tu o să-ți vezi de carte, de rădăcini si abia apoi o să te Însori... n-am greșit, a te însura cînd esti femeie înseamnă că \"cismili mele\" o să și le cam facă singur... vezio ca pentru Insurătoare ca femeie e nevoie si de lecții de autoapărare, uneori... care pe care... m-ai bine dispus ... Succes satiric garantat... La mai multe...
Geea

nici măcar tristețe, toamnă și atât... un el ca un sfârsit de început, si, in ciuda celor scrise, imi place toamna, Doamne cât de mult... marea se goleste de dcaldători, plaja rămâne pescârușilor (celor nedați la gunoaie)... muntele se colorează, e drept când plouă - și plouă... nu poți respira culorile toamnei... dar uneori, e mai bine să plângă toamna în locul tău... eu cand plâng cu lacrimi - mă bucur, sunt ciudată, plâng la bucurie... sau știu eu, presimt că după bucuria uneori uriașă sosește scadența de plată... întotdeauna prea binele are si minusul specific... Oricum iti mulțumesc de trecere... și poezia asta e destul de îndoielnică azi... Toamna este anotimpul meu preferat... chiar dacă mă doare cumplit 15 septembrie... de fiecare data, acum in maturitate tomnatecă ... regret că nu mai sunt copil și că nu mai pot merge la școală...

cat de curati sunt copiii, si uneori, noi adulții suntem aceia care ii murdărim - ii invațăm să se obisnuiasca cu răul... atunci cand intalnesc un copil care spune ceea ce a scris autoarea de numai 14 ani aici, imi vine sa strang timpul de gât, si sa scormonesc în mine insami, pentru a gasi, regăsi urma copilului ce am fost.. chiar asa, subscriu, iertati-ne copiii, invățați-ne voi cum e să fii om de omenie... noi am crescut strâmb, am ascuns de noi insine lumina pentru a supraviețiui, și supraviețuind asa, am uitat cum e să trăiesști viață!

am aflat de cartea ta cam tarziu, sper insa ca nu e foarte tarziu sa-ti doresc din suflet la cat mai multe carti... fericiti parintii care au oa asemenea fata..ii invidiez, cu drag si inca o data felicitari
geea

cand verdele infrunzeste călator printr-o lume asa cum o vede sufletul tau, comentariile sunt de prisos... asculti pasii cuvintelor si te imbeti de imagine... felicitari

primele trei strofe si ultima fac parte din poezia asta, strofa 5, 6, 7, n-au aceasi savoare, acelasi ritm... parca sunt venite de aiurea in poezia ta... sa ma ierti, asa simt, poate simt eu aiurea...

De-o vesnicie acolo la voi vestile se ascund... si noi pe aici, in ochi rotund, va asteptam cu vre-un cuvant, de dinspre poezie si de dinspre mare...si voi nimic, stati pe nisip la soare, si cine stie ce minuni pe mai departe, in fiecare seara pe la sapte, cand nu mai e nici un autobuz si-i greu de risipit si umbra lui orfeu...
Hai, va rog, mai dati si voi cate o veste, cate o fotografie... fiti voi darnici, cu noi pacatosii care din varii motive nu am putut fii acolo cu voi.
geea

precis
pe aici nici un vis
n-are drept la abis
temniceri
fiti atenti
vigilenti
cu acesti
nazdravani de poeti
cand se apuca de vis
si au pana de scris
nu-i mai tine nimic
zboara nebuni catre soare
au aripi
la gat, la maini si picioare...


Poemul tau mi-a adus aminte de mine atunci cand scriam o poezie din care imi aduc aminte doar ce-am scris mai sus... Cursiv poem, destept si grav... macar de l/ar citi si aceia care ar trebui si ar putea schimba ceva...

Si-ai să mă ierti, cumva si de păcate
Nu trebuia să trec, fără să-ți spun
Un La mulți ani, cu multă sănătate,
Cu dragoste și flori pe al tău drum.

si tac aproape spatial in fata tabloului tau pictat in cuvinte...

daca ai face ceva cu ultima strofa, ar fi ceva ceva, nu ideea de modificat, versurile mi se par putin fortat exprimate, poate mi se parem, da talent ai sigur, am vazut asta in primele doua strofe.. reusite spun.

mai mult decat epigrama poezie satirica, initial am crezut ca mata esti la tekerghiol, apoi m-am lamurit... eu chiar eram la tekerghiol cand am citit nazdravenia dumitale, amuzanta...
si oare chiar trebuie sa laudam cu totii in cor o poezie, chair daca nu ne place? gusturile nu pot fi diferite?
tin minte ca la un cenaclu o duduie foarte apreciata ea la locul de munca unde barbasu era putin director, s-a suparat foarte ca i-am spus ca daca va citi mai mult si va scrie mai putin s-ar putea sa ajunga si sa scrie bine si chiar poezie... si necrezand ce i-am spus eu s-a tinut de capul unuia care era oricum un poet consacrat si-l tot batea la cap sa-i spuna ce crede domnia sa despre poemele ei... omul tacea vartos... in fine era o emisiune la tv. si duduia intra in direct si-i spune poetului ca ea vrea sa cunoasca prerea acestuia despre poemele ei... se uita acesta in sus, lasa privirea in jos, de era amic cu barbatul duduii si spune: Domnita, daca vreti sa stiti o sa stiti, nu aveti talent in ciuda faptului ca sunteti sotia sotului dv, care desi nu publica ceea ce scrie, are talent cu carul. Nu mai insistati, o sa creada nevasta-mea ca ma persecutati. La revedere...
Ma bucur ca un fapt banal, iata la dumneata a ajuns ca o poezie satirica bine instrumentata... asta se numeste talent, sa vezi, sa faci conexiuni si sa scrii... spun eu bine.