Gabriel Nita

Si mie mi-a placut poezia ta. Nu o comentez insa, din motive catusi de putin obiective, si cat se poate de mult subiective. Treci te rog peste comentariul asta, ca si cum nu l-as fi facut niciodata. M-ai intristat un pic, asta e...

Ar mai fi de lucru pe text.

Mi-a placut mult.

Draga Radule, am intrat cu mult interes sa citesc editorialul acesta, pe o tema care promitea sa fie una \"exploziva\".

Mi-e greu insa sa nu imi manifest o oarecare dezamagire fata de randurile tale de mai sus.

Iata pe scurt ce spui tu: au plecat multi dintre fostii membri de pe site-ul meu, unii disparand pur si simplu fara urma, altii insa avand tupeul sa isi arate nemultumirea fata de ceva anume de pe site. Unii chiar m-au criticat - unul dintre acestia e jigodie, si aveam eu ceva cu el. Celalalt m-a mirat insa, fiindca dupa mine era chiar OK, nu l-am atacat, sau cel putin nu a fost intentia mea sa il determin sa plece. Uite, acum si Bogdan Geana s-a hotarat sa plece, m-a dezamagit modul in care o face, bla, bla, bla...

Sincer? Vrei sa stii si parerea mea? (Profit de circumstante ca sa trec peste neindoielnicul tau \"nu\", facandu-ma ca nu il aud.) Esti un pic arogant. Nu mult, si poate nu intotdeauna. Dar uneori in comentariile tale razbate asta.

Tu zici ca faptul ca scriai poezii pe site influenta modul in care erau vazute comentariile tale. Probabil ai dreptate - nu am de unde sa stiu.

Dar cred ca daca ai renunta la doza asta de aroganta ai castiga mai mult decat renuntand la poezie!

PS: Iar daca ai fi ales sa intri cu un alt pseudonim, luand-o de la zero - fara insa sa ne spui asta... poate ca si asta ar fi fost mai bine.

Multumesc pentru explicatie. Inteleg.

Interesanta poezia, la nivelul gandurilor. Dar ca poezie, nu stiu... poate ca eu sunt de vina, din cauza oboselii, dar nu m-a miscat. Spre deosebire de alte texte ale tale, care sunt foarte \"inovative\", si in acelasi timp foarte puternice din punct de vedere al senzatiilor pe care reusesti sa le transmiti, \"humana\" ramane parca numai la primul nivel.

Hmmm, e clar o schimbare, incerc sa imi dau seama ce ar fi putut-o determina... Si am cateva idei in legatura cu asta, dar am sa tac malc!

Imi place mult!...

Ptr. Ghiocel - Ma bucur ca ti-a placut; observatiile pe care le faci sunt juste. Cat despre problema numelor, crede-ma ca in clipa asta chiar nu imi dau seama care ar fi cel copiat (vag, parca imi amintesc de o \"Adeline\" - pe de alta parte, eram convins ca si \"lapislazuli\" vine de la un personaj al lui Vian, ceea ce s-a dovedit a nu fi decat pe jumatate adevarat). Oricum, ambele nume izvorasc din niste necesitati \"obiective\", asa ca nu cred ca am sa le schimb.
Aha: ma uit acum la titlul comentariului tau, fac un efort brusc de memorie... mda.

Ptr. motzoaca - Fa rost de un telescop sau de un binoclu, ceva! Se vor intampla lucruri interesante, presimt...
Mi-a placut mult observatia ta referitoare la \"usoara demodare\".

Multumesc pentru comentarii, pe curand!

Mumificat, apuc sa fac doar cu capul un semn furisat si aprobator, apoi intepenesc in pozitie de statuie - celui atent la detalii, ochii mei de piatra ii vor arunca si alungi o umbra catre iesirea din labirint.

Cel putin asa e legenda.

Imi inclin si eu capul spre monitorul de 17\" ce tocmai l-a inlocuit pe acela de 14\", si daca tot l-am inclinat execut o plecaciune completa, marturisindu-mi ca poezia ta mi-a trezit amintiri (nu chiar atat de) vechi - poezii scrise intre doua metrouri, in picioare, declaratii de dragoste gandite si razgandite, fiorul asteptarii si pe cel de frica, incercarea de a ma amagi ca nu ar fi dragoste, versurile grabite, visele treze... Mi-a placut poezia ta. Pe curand!

PS: Ma intreb insa ce o fi \"crisalida\" aia a ta.

Nu voi discuta acum problema previzibilitatii. Iti las insa adresa mea de mail: n_gabi55@hotmail.com. Poate ne desfasuram acolo mai pe larg!

Hmmm, nu prea imi place.

Mi-a placut. E poezie, de ce o pui doar la \"Ganduri\"?

Bun venit pe site!

Cel care trebuie sa scrie, va scrie.

O sa se plimbe pe strazi pe care le visase, va asculta muzica de pe discuri pe care le credea pierdute, va reciti carti pe care le credea uitate, va plange in unele seri si isi va gasi in unele dimineti camera plina cu flori, si soarele ii va intra pe geam si ii va spune sa rada. Va obosi, va iubi, va uita sa spuna unele lucruri, isi va imagina povesti imposibile si va realiza povesti necrezute.

Se va intalni cu cineva care ii va da dreptate, va primi acuzatii nedrepte, si va trebui sa traverseze strazi aglomerate si sa se rataceasca pe altele, inguste, incalcite.

Va scrie drept sau nedrept, inegal, lucid sau sentimental, cu voie sau fara voie.

Dar va scrie. Multumesc.

Acesta e sfarsitul, ascuns nu foarte indemanatic sub un capat de poezie si de gand. Instinctul de conservare isi spune din nou cuvantul, destramarea universului de bumbac pare a fi completa, norisorii de vata ce inca mai plutesc sunt dusi din ce in ce mai sus de un vant al trezirii.

Joaca fiind terminata, ne luam si noi lopatutele noastre de scormonit nisipul cuvintelor si plecam, cu galetusele pline, acasa.

Pe curand!

Este lasata cortina deasupra scenei, mecanismul ei nu foarte bine uns se tanguie jalnic si scartaitor. Mai surprindem o ultima secventa - simetrie legata de un oblic echidistant. Timpul navaleste, fotoliile incep sa isi piarda din substanta, plapumele ocrotitoare dispar, goliciunea care urmeaza e ascunsa insa de unul din falduri.

Explozia fortelor intunericului (sau ale carnii) isi avea nevoie de o explicatie. Trebuia aratata cauza, trebuia sugrumat misterul.

Personajul evocat sufera o metamorfoza interesanta in acest cantec doi. El se indeparteaza de mister si de intuneric pentru a se apropia de claritate si de lumina. Intelegem acum rostul descantecului de mai devreme. Tot acum, banda lui Moebius se rupe in spirala - momentul cinetic castigat e suficient pentru realizarea apropierii.

Deschidem o usa ascunsa undeva in perete, intre doua fotolii ponosite si un cuier de lemn in care atarna neglijent o manta rupta pe un umar, si patrundem in plina reprezentatie dramatica. E cantecul unu - momentul in care pe scena urca o fata cu parul despletit, ochii rosi si tulburare in glas, declamand in tacerea lasata ca o asteptare descantecul. Diacriticele nu ne ajuta sa intelegem daca e vorba de o \"desincantare\" sau de o \"desincantatie\"... Oricum ar fi, fortele chemate sunt impresionante. Dupa asa ceva nu iti mai arde sa glumesti, asa ca se lasa tacerea.

Cantecul zero este dedicat moliciunii si caldurii. Intr-o paranteza a titlului gasim cuvantul \"desprindere\", dar nu ne lasam inselati, nici o desprindere nu apare in text, ci dimpotriva, ideea este cea a \"cuprinderii\".
Prima strofa are parfum de fructe coapte si de tihna indragostita, de abandon simturilor si de alunecare inauntru.
Dupa cum cititorul experimentat stie prea bine din propria experienta, orice alunecare reflexiva e parca musai sa se acopere de melancolie si poate de tristete, o tristete insa vag nedumeritoare si fara obiect.
In astfel de cazuri, obiectele universului par straine si de neconceput gandului... - Nu-i adevarat!!! Nu in cazul Amaradamindei, ale carei fire ale vietii sunt ele insele impletite universurilor familiare (asta pentru a nu pronunta cuvantul mai sugestiv \"materne\", ce ne poate arunca insa pe panta abrupta a interpretarilor psihanalitice - de ce abrupta? Nici nu vreau sa ma gandesc...) si pentru care toate sfarsiturile (toate clipele \"Acum!\", de fapt) sunt identice intre ele.

Ramane sa urmam mai departe gandul (in)cantator, sa aflam ce este trecutul, sau ce poate fi viitorul.