Poezie
Elefantul
1 min lectură·
Mediu
Presiune enorma
asupra mecanismului meu volitiv:
elefantii si rinocerii imi toaca marunt,
cu talpile lor groase de cauciuc,
rabdarea.
Privirea mea e un cerc de apa,
din ce in ce mai larg, din ce in ce mai concentric,
inconjurat de alte priviri,
strapuns de alte vederi,
pana la a se pierde in ele.
Cad vertical in orizontal, imi urmaresc umbra,
pana la a ajunge sa ma confund cu ea,
fara volum, fara masa,
impalpabil la gand, neatins de durere,
asteptand timpul, lungindu-mi gatul dupa el,
din ce in ce mai subtire, din ce in ce mai stins,
pana la tacere.
Neuron dupa neuron, creierul meu renunta
la entropie,
trecand din unu in zero si oprindu-se
in lipsa de potential, in lipsa de cuvant,
in amortire.
Imi gudur pleoapa, doar-doar o raza
imi va strapunge cristalinul,
dislocandu-l, arzandu-l,
in negru carbune.
Si am sa ma scol rinocer, am sa ma scol elefant,
imi voi tropai ideile impalpabile, fara umbra,
imi voi ranji nemilosi coltii zimtati
si-n urletul meu de razboi
veti simti fierul taind carnea,
veti simti plumbul rupand tesuturile aburinde,
veti simti scanteierea de fulger arzand
viata si ploaia.
/9.12.2002/
064954
0
si felul in care redai (ne)miscarea, si finalul foarte mult.