Gabriel Nicolae Mihăilă

e o căldură mare în mine tu de ce crezi că am inima așa roșie prin ea trece tot sângele care a curs iubind e una din zilele alea când dimineața ridică din umeri și tu nu știi pe unde să

bărbatul se așază la masă cu pumnul greu împlinit de pustietate lovește cum ar azvârli nadă în lacul gol o sută de rachiu ca de obicei pastila trece de gât ajunge în stomac acolo se respinge precum

de mâine am zis că mă mut atâți oameni neînsuflețiți încât plec din mine, îmi las învelișul pe pilot automat voi merge în acea parte a lumii unde oamenii au inimile în partea dreaptă, iar în

despre întuneric ai putea spune că e umbra lui Dumnezeu dar nu e ai putea spune că e paharul plin de alcool dar nu e ai putea spune că e ceea ce umple carnea atunci când nu mai poți dar nu

înșurubez o nouă dimineață care abia stă și pâlpâie, am un întuneric pretențios e așa liniște încât aud inimile cărților care mi-au adormit în brațe și am să mă dezlipsesc de tine ca o ploaie de

am stins cu degetul lumânarea de pe tort nu-mi mai e frică de foc nici de întuneric prietenii imaginari îmi vorbesc pentru ultima dată umăr la umăr fac un baraj al izolării inima e un lac de

în mâna care se odihnește atârnă o fotografie polar-oid din care am rupt trecutul până a început să curgă sânge, un sânge alb de nou-născut, ca o primă zăpadă în corpul ăsta înnegrit, în inima asta

știam că va veni ziua în care poemele vor obosi să vorbească despre plecări, despre drumurile care se înalță și își ocupă locurile printre astre până vom învăța să zburăm pentru anumiți oameni

atunci când visele îți intră în oase ca o brumă rece și încep să doară nu mai poți renunța la ele azi noapte un nou-născut a adormit în brațele durerii ca în brațele unui părinte

(atunci când prezențele din noi nu se închid asemenea unei răni și se deschid asemenea unei flori) mi-au înmugurit literele omizile în palmele mele devin coconi din care fluturii ies și

după ploaie soarele își leagănă picioarele pe pământ dai bolovanul la o parte și vezi ce mișună prin locurile în care te aștepți mai puțin dragostea e o râmă pe care o rupi în două o bagi în

e una din nopțile când Dumnezeu privește pe gaura cheii copiii care încă nu dorm când nesomnul face tumbe și ascunde telefoane vine mama parcă are ochii împăienjeniți dimineață o întrebasem ce e

Dumnezeu adoarme pe marginea patului o mână cade alături atinge pământul Artemis deschide ochii și-L ciupește în semn de mulțumire

azi e cea mai importantă sărbătoare azi voi tăia toate buruienile care otrăvesc pământul care întunecă cerul și care desprind inimile de trupuri, azi oamenii au devenit culori,

a fost o vreme când m-am așezat cuminte în pieptul lui Dumnezeu iar El s-a îmbolnăvit de mine de acolo de jos din poezie din pământ din mormânt văd oamenii cum vin și pleacă de acolo de sus din

vine un moment când se dezlipește de tine exact așa cum a venit fără să ceară voie ferestrele din piept sunt furate de alți demoni ușile împietresc iar după o vreme albul pereților începe să

a trecut timpul peste iubirea noastră precum cancerul peste un muribund sufletul îmi miroase a haine de spital a morgă a zero absolut sunt bolnav privesc cum termometrul îngheață în toate

Poate că pe dinăuntru s-a format un soare mic Din care culegem lumină în fiecare dimineață Iar coșul e plin, proaspăt Pe masă cafea Tu zâmbești Și-mi spui Astăzi e ultima zi departe de tine Poți să

Dumnezeu e un prunc care jonglează cu cel puțin o coastă din fiecare bărbat Dumnezeu încă se chinuie să creeze femeia perfectă femeia perfectă ar însemna sfârșitul lumii o iarnă nucleară continuă

stăm la rând la spitalul de arși stăm la rând pentru lapte sintetic prietenii noștri mai puțin norocoși care nu au descoperit încă poezia râd de la cele mai șubrede lucruri plâng de la cele mai

un anotimp în care inimile se desfac ca niște nuferi pe care îngerii îi culeg și îi oferă Domnului în care sângele face piruete înlăuntru până amețim și nu mai știm încotro în care

ai rămas atât de mică încât urci de-a bușilea scările astea care se întețesc, parcă le-ar scrâșni dinții da, timpul e un fel de stomatolog abia ieșit de pe băncile facultății iar tu încă mă rogi să

e o duminică întunecată ploaia cade se lipește de pământ cum poezia se lipește de piele și caută calea spre inimă fecundarea inimii cu poezie e lecție de clasa a II-a probă la bac și