poem cu cer senin

(atunci când prezențele din noi nu se închid asemenea unei răni și se deschid asemenea unei flori)

mi-au înmugurit literele

omizile în palmele mele devin coconi din care fluturii ies

și povestesc oamenilor cum liniile vieții adună agude coapte

de sub fereastra deschisă a inimii

rujul roșu de pe buzele tale

îmi spune că e hotarul după care dorințele se împlinesc

un nectar din care se fac lumi

las mâinile să îmi rătăcească pe foaie ca într-un labirint

las mâinile să caute setea irișilor tăi

să caute sânii ce erau cândva copți de iubire

și umerii care cer dezmierdarea

după frigul atâtor ierni

te găsesc undeva în capătul foii

miros o nouă coală albă, proaspătă, căreia

i-aș recunoaște gustul tău și legat la ochi

cu stelele cerului

te culeg buclă cu buclă

te strâng în mine ca într-un coșuleț împletit

din lâna argintie a sclipirii lunii

coama unei stele căzătoare

mâinile dibace ale unui bunic

și ochii de copil bălai care încă nu au

împietrit sub ploaia viselor sfărâmate

de barosul lumii

Dumnezeu a fost un profesor bun

m-a învățat cum să rup o coastă din pieptul speranței

și să-mi clădesc lumea