linia după care am încetat să mai cred

atunci când visele

îți intră în oase ca o brumă rece și încep să doară

nu mai poți renunța la ele

azi noapte un nou-născut

a adormit în brațele durerii ca în brațele unui părinte neglijent

eram eu

m-am trezit în vis

într-o dimineață la 5000 m altitudine undeva în Nepal

aerul era atât de rarefiat încât nimic nu mai durea

nimic nu se mai supunea legilor fizicii

ci doar legilor inimii mele

nu existau drumuri poteci sau autostrăzi aglomerate

din tălpile mele se întindea un imens lac glaciar în care m-am scufundat

simțindu-mă pentru prima dată aproape de idealul de "acasă" și am început să imit reflexia

tuturor persoanelor ce treceau

era un carnaval iar eu eram în spatele măștilor personajelor principale

singurul credul în fața unui munte de pirită numit fericire

era în alveolele pulmonare laringe faringe în papilele gustative și corpusculii tactili

așa că am disecat totul în 2 apoi în 4 apoi în 8

și era minciună

și era nefericire

și era boala oamenilor ce nu știu să iubească

și era înșelăciune

erau atât de fericiți încât și fericirea ar fi intrat în depresie cu ipocrizia din venele lor

cele mai luminoase suflete erau vândute la negru

locul unde luminau pentru ultima dată

era atât de greu totul

avea o densitate atât de mare încât lumea lor se reducea la un punct

la un glonț ce ricoșa în zidurile din care nu găseau ieșirea carnea le era ciuruită iar lumina trecea prin ei

amintindu-le că în tot nimicul ce sunt au existat

oamenii se nasc puzzle-uri întregi

ale căror piese le sunt furate sau rătăcite sub iluzia trecerii timpului

puțini știu că ar putea găsi drumul spre întregul ce au fost

căutându-le și revendicându-le de la

traficanții de suflete