G Gabriel Petru Băețan

uneori, e nevoie de fierbințeala lacrimilor pentru ca dinăuntrul nostru să se evapore veninul lamentației uneori, e nevoie de cataracta lipsurilor pentru ca subconștientul să poată vedea

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala cu toate că ție îți place să bei numai pagini din Goethe și îți aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel de cum a murit el pe

Locuiesc într-un oraș în care banii și premiile literare nu curg. Poezia curge la robinet numai pentru aceia care au ochi să o vadă. Mă trezesc în fiecare dimineață înainte să îmi adoarmă

plângi și prin lacrimile tale se scurg toate dihăniile acelea aureolate de negură care ți-au înveninat sufletul până atunci și ți se arată noi încăperi ale conștiinței tale cu ferestrele spre

Poezia este indubitabil mai vie decât toți oamenii și toate vietățiile la un loc. Mai vie decât o cezariană proaspătă din care suflul vieții stă să erupă. Mai vie decât vița de vie cu a cărei

acolo unde pe măsură ce îmbătrânim nefericirea ne înțeapă tot mai des în piepturi acolo,între cearcănele sufletului sub sârmoasa iarbă a regretelor zac toate cuvintele pe care nu am avut

degeaba ne umplem valizele cu acatiste rugăciunile cele mai puternice sunt lacrimile degeaba ne ticsim buzunarele cu monede cu adevărat de neprețuit sunt numai zâmbetele celor dragi degeaba ne

singurătatea pe care pășesc desculț ca pe un drum anevoios și plin de mărăcini poate să fie cea calea cea mai scurtă către mântuire? în putredul rămas in mine după descompunerea atâtor

ne vom lăsa conduși întodeauna de instinctele primare ne vom murdări întodeauna sufletul cu transpirația altora ne vom așterne patul pe atingeri mincinoase chiar și peste o eternitate ne

nu suntem niciodată prea copii ca să putem iubi nici prea în vârstă ca să nu avem întotdeauna ceva nou de învățat nu suntem niciodată îndeajuns de curați ca să îi judecăm pe ceilalți și nici

când stăm întinși pe un cearșeaf de frunze moarte și-avem mâinile împreunate ca două pensule cu vârful în același punct atunci devenim în felul nostru pictori când stăm îmbrățișați și ne

cineva trebuie sa o facă și pe asta am dat cuvintele jos de pe cruce și le-am curățat cu lacrimi apoi am îngropat toate speranțele moarte și am prăvălit tăceri peste trecut singurătatea

atâta vid e-n mine că orice orice cuvânt articulat ar declanșa implozie atât de primitiv mi-e gestul încât orice iubire ar pieri în fașă atât de multe gânduri curg în cimitirul memoriei

am tot mai des impresia că prea târziu ne naștem și-n goana noastră după veșnicie cineva ne fură startul că moștenim păcate mult prea grele și nu putem să concurăm cu timpul că prea

eu nu prind rădăcini decât în singurătate am sufletul sădit în sinele pustiu un cactus cu tăceri care împung și umbre care înfloresc

dacă aș fi fost meșterul Manole m-aș fi zidit pe mine însumi aș fi renunțat sufletul meu greu și dens ca o cărămidă arsă în focurile suferinței pentru femeie și artă dacă aș fi fost

pentru că timpul profanează tot și uneori se ajunge singur din urmă pentru că istoria cu toate exagerările și brutalitățile ei se zice că se repetă pentru că trecutul de cele mai multe

din ziua în care am fost diagnosticat cu nefericire am știut că nu voi mai fi niciodată același că nesomnul mă va tortura în fiecare noapte și că ideile mă vor izbi în tâmple ca patul puștilor

să înlocuiești iubirea pierdută cu poezia să încerci să găsești fericirea pe Google și pe tine însuți persistând în vicii să te droghezi cu singurătate și metafore fără să poți uita totul și

poezia e ca o femeie frumoasă care nu trebuie niciodată fardată din lipsă de calități o femeie care se cere răsfoită cu dragoste poezia nu este a acelora care au transformat-o în teatru

iubito nu te lua după fațadă castelul inimii mele nu e cel mai bun adăpost pentru vise o arhitectură exterioară bine îngrijită poate ascunde încăperi reci și goale bântuite de stafiile

tu mă sufoci în fiecare zi prin simpla ta prezență așa cum traficul paralizează intersecțiile marilor orașe tu mi te scurgi prin vene ca metroul pe sub zgârie nori și îmi transporți prin

pentru că nimic nu mă putea împlini am învățat să fiu singur am învățat că tăcerile sunt cel mai bun confident și pansamente pentru rănile foarte adânci am descoperit apoi umbrele cât de

când soarele își trăgea cortina peste zi patul nostru conjugal devenea o sală de teatru trăiam iubirea fără să o mimăm ca într-o piesă de succes jucată mereu cu casa închisă ridicam mereu