Soră cu mahmureala

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala

cu toate că ție îți place să bei numai pagini din Goethe

și îți aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel

de cum a murit el pe dinăuntru atunci când s-a despărțit de pântec

și i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei

sau de cum a înviat el atunci când a descoperit poezia aceea autentică pe care cu toții o caută

înghesuită în palmele brăzdate de neajunsuri ale bunicii sale,

de cum striga el în ziua aceea din toate moleculele de îi simțeai suflul vorbelor până pe măduva spinării:

există o cale de mântuire! există, există….

Începi să vezi totul cu un binoclu cand te cuprinde starea aceasta

și nu înțelegi de ce alți oameni spun că Gabriel suferă de depresie și de ce îi ocolesc pragul

când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare

și ți se face dor de acela care erai când locuiai în aceeași umbră cu el.

Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate vibrațiile luminii.

Cum vedea el în orice surghiunie o auroră boreală.

Cum credea el că tot ceea ce este măsurabil este confecționat din confetii.

Cum te liniștea el de fiecare dată când ți se părea că toate bisturiele vieții te amenință,spunându-ți :

Numai o lacrimă ne desparte de noi înșine

Numai trupul ne desparte de treptele chintesenței

Numai un vis sunt toate

Nașterea, durerea , trupul

Numai un vis..