florin Vasilescu

Cineva, Nume știut, M-a rugat frumos Să renunț De la-nceput Să fiu vanitos. Răul, Sigur, Mi-l provoc Când mă plâng Mereu Și nu cred Destul de mult, Ca tot omul, Într-un zeu. Cel

Rugăciunea ca mister Îți aduce și penumbre Ce te-nalță Pânי la cer Cu zbateri de iele Sumbre. C-ai să fii O nonființă Te bagă-n sperietură Și te umple De credință Din călcâie

Mă străduiesc și eu, Ca omul, Să exist Și să am o înțelegere Lumească. În mine, Oricât ar fi de trist, Ființa să-și afle Un motiv S-o mulțumească. Am încercat Din răsputeri Să vin

Te temi de ceva? Te temi de uitare, De grijile zilei Care-o să vină? Recunoaște! Nu ești în stare Să vezi Că minciuna-i divină. Între patru pereți Nu ai o natură Care te scoate Din

Omul acesta, Bietul, Pe nimeni nu ascultă. Bea! Și bea cu-o sete nebunească, Iar dacă vine noaptea Și n-a ajuns beat-turtă, Își reîncepe treaba Cu-o forță diavolească. Are întotdeauna

Moarte, Vezi că unii oameni Te invită la cafea Ca să trăncăniți o vreme Despre câte s-o putea. Dacă ai și alte treburi Care nu-s De amânat Nu ne supărăm pe tine Ca văcarul Pe un

Cine m-ajută să regret? Mă întrebam, Așa, Într-o doară, Ca un ascet Fără pretenții În trista-i Chilioară. Să fie ținerea De minte Ce-adesea mă inundă Cu avalanșa-i De cuvinte În

Bine ar fi, În planurile curajoase, Să punem deoparte Þâfna cea mare. Și dacă ,,vidul” Ne pătrunde-n oase, Merită să facem cu viața O-ncercare. Scopul urmărit Se vede de departe Și clar,

Sunt obligat, Uneori, Să respir După un plan deja stabilit De pricepuții În delir Sau În plictis îndesat În trăit. Ne înmulțim De frica pieirii Sau A plăcerii, Plătind un

Sterile gânduri, Sterile idei, Câtă statornicie Se află în voi! Toate se sting În afară de zei Care veghează Apusul din noi. Noi? De fapt, Un punct atârnat De Univers Sau doar de

Nu vreau să mă pătrund De ceea ce prezic, Plăcerea, Nu v-ascund, Rămâne, Deși adânc o stric. Decât să-mi inventez Fiori De dragul plictiselii, Mai bine-ascult Viori În brațele

Bacovia, Unde te-ai dus? Nu vezi că ploaia Nu mai tace? Cade prostește, Cade de sus Făcând în jurul meu Băltoace. Noroiul Vesel se întinde, Să-l menajăm cumva Sau Să îl

Aș face-o cură De blâdețe Iubindu-mi Chiar destinul, Că dur am fost În multe spețe Care-mi făcură Plinul. Nu voi fi mulțumit Numai cu o speranță, Așa că, Mă las izbăvit De-un sfânt

Sărmane om! Suferi Profund Și nici măcar Nu îți dai seama Că răul E rotund Și sapă-n tine Sporindu-ți Drama. Te-ai degradat De la-nceput, Umilă existență! Hrănindu-te Mereu Cu-o

Mulți nebuni Din lume Au inventat Nirvana, Un loc anume Unde Să-și lingă Rana. O criză de furie Să ai Nu are rost, E ca o pălărie Pe capul unui prost. Să mă răzbun pe ei, Să-i

Când timpul ne părăsește veșnicia îi ia locul Viața obosit-adoarme accesând în vis norocul Rostul rațiunii piere hărțuit de toropeală Simțul cade în neștire pe aripi de îndoială. Doar tăcerea

Soția nu contenește Să-și fie sieși O vasală, Somnul nu-i priește, Lenea… Ce-i aia? Nu-i cade-n poală! E plină de furie Când simte O surată C-ar vrea să-i fure Iubirea ei Curată. E,

Că viața ta prezentă Ușor se desfășoară Între repere clare De toți acum știute, Că nașterea e grea Și moartea e ușoară Le înțelegi, Deși-s necunoscute. Visezi același vis, Că mergi

În concretul multiform Tace onticul Lejer, Torpilându-mă conform Unui plan Plin de mister. Conștient Sau nu De toate, Tremur scuturat De gânduri Ce pornesc ca apucate, Aranjându-se

Plictisul ancestral Râde În gura mare Când liniștea deasă În tine vâslește Plimbându-și Tăcerea Ce îi prisosește. De la înălțimea Pe care Ai poposit , Vezi Un fir de apă

Hâtru, mă privește moșul cu trei dinți rămași în gură, Încercând să-mi dea curajul să beau ceaiuri pe căldură, Că altfel, fără de veste, voi simți deshidratarea Precum simte marinarul că îl

De unde vine sufletul Și încotro Se-ndreaptă, Bulversând cugetul Care Răspuns așteaptă? Trupu-i gară pentru suflet Doar atât Cât o să vreie Să-l servească Ca suport Dac-ar fi în el Să

Te doboară golul Care Se ridică-n jurul tău Într-o zi Ca orișicare Când iubești Răpit de hău? Hău-i hău, Nu este vid, Dacă nu mă crezi Pe mine, Poți să-ntrebi Pe Euclid. Lucruri

Soarele bronzează Spicul În câmpia Prea uscată Bântuită de nimicul Ce se vrea O cazemată. Vântul pleacă În concediu Lăsând vraiște În Prislop Și cu greu găsești Remediu Să-nțelegi