florin Vasilescu

Marea visurilor tale, conținut spălat de valuri, Te cuprinde-n spume albe ce se sparg mereu de maluri Inutilitatea lumii fără mare o vezi bine Și-ndoielile savante sunt icoane

Firea dacă-i ocupată Cu un rău Ce-o populează, Demnitatea ei divină Fără milă Și-o ratează. Omul, ca ființă vie, Cochetează și cu răul, Căutând să afle Dacă Poate cuceri și hăul. Neștiind

Inima cu două fețe Izgonește, Cu măsură, Echivocul unei lacrimi Ce se plimbă În trăsură, Armonii sfâșietoare Stăpânesc fața Bolnavă De orgoliul filantropic Cumpărat pe o

Vraja vieții-n nori se scaldă stingând fluxul multor veacuri Înecate-n echivocuri fără chip și fără leacuri Doar pulsația culturii, cotropind măriri sărace, Mai purifică fiorul ce-n suspin adesea

Fără să gândești la tine zilnic crești în poezie Obosind în visul rece plin de o melancolie Ce te-apropie de starea, ontologic trecătoare, Când iubești nesăturată clipa fără opritoare. Pe

Înșelat de viețuire și de sânii ei obraznici, Cauți să găsești în tine tot curajul unor paznici, Care nu alungă plânsul, risipit tăcut în gânduri, De priviri răscolitoare aruncate

Amintirile trezirii din povara înșelării Se aștern în straturi dese ca nisipurile mării, Chiar balsamul viețuirii vindecă priviri uitate Pe un cer ce se boltește peste ființări tarate. Doar

Molipsit de-o devenire, omul, ființă dezmorțită, Între semeni pritocește idei pline de ispită Ce l-ar arunca în haos unde panica așează Muzica realității către care nu cutează. Cu luciditate

Oase-n calciu sidefat Scârțâie-n compătimire Pe o mare Fără apă Într-o barcă-n părăsire, Înșelând pescarul Care Crede că-i adevărată Calea ce i se deschide Doar cu

Sunt nopți În care-s animat De vise, Vorbe Și infinit, De o Japonie Ce m-a chemat Și de gheișe Ce vor să fiu servit. Nu discutam În japoneză, Eram tăcut Și Mă miram Cum de

Sunt bucuros Că sunt atât de mic, Pot fi, În felul ăsta, Tot ce vreau. Un pierde vară, Un tată, Un bunic Și-atunci, Când îmi doresc, Pot și să beau! Nu-s înclinat Să mulțumesc

Văd oameni torturați De existență Sau De-un pumn De mărunțiș, Școală nu au Și nici experiență, Dar au în vorbă Cuvinte cu tăiș. Trăiesc doar clipa, În efemer Se-ascund, Acceptă o

Agent străin În trupul heraclitic, Spiritul trist Viscere stăpânește, Omul mioritic Și altruist Zâmbește argotic, Hoțomănește. Trist cugetând, Spiritul clasic Plânset

E cineva curios Să privească Mai adânc Într-un zăpăcit Timid, Care plânge ca un țânc Când observă, La-ntâmplare, Că o sevă are Gust? Dacă da, Atunci e sigur Că ceva se pregătește În

Floarea, Star de primăvară, Zace singură-mpietrită Ca o iarnă Crud-avară Cu ființa pustiită. Într-un mugure Firav Sunt trei frunze Șifonate, Zdrențe rare de postav Cu

Despletite gânduri vii Tropăie printre suspine Că nu-ți vine Să le ții Nici în pod, Nici pentru tine. Labirint în nori sculptat Ploaia-n núce o conține Răsplătindu-mă ciudat Cu

Doar un suflet spânzurat De un bâlbâit Dispreț, Timid și fără grabă, Regrete Stăpânește, Asociind eroarea Cu adevăr răzleț Ca să suporte bine Ceea ce-l ispitește. Dacă ridică vălul De pe

Picăturile de ploaie, cu structura lor mobilă, Dănțuiesc pe lângă flori într-o magică idilă. În străfund de zare-albastră, fulgerul se chinuiește Să aducă o lumină pe-o iubire ce

Nu mi-am propus Vreodată Să fiu un spectator Al vieții mele, Rugându-mă acum, Ca și-altă dată, Altare să ridic În suflete lichele. Că dac-am reușit Să fac dorului Portic, A fost prilej

Înfața lucrului Bine făcut Am ochii minții Larg deschiși, Simțind în suflet Săbii ce se-ascut Să treacă adevărul Prin tăiș. De caut sau primesc Un adevăr, Neliniștea în mine

Să nu fi existat, În lumea asta, Idei Al căror înțeles A frământat-o Pe Iocasta Când era vorba De ales? Eu cred c-au existat, Așa cum sunt Esențe Pe care veșnic Le-am căutat Și când

Mi-arunc gândul Dincolo de puterile Mele, Sperând în ceva Ce m-ar lecui De iele. Legat fedeleș De simțuri Cheflii N-am șanse reale Să cuprind universul De-aci. Jubilând,

Virtuos Nu ești deloc, Sărmane boț de carne! Dacă intuiești Ușor Adevărul, Vei nega Pe loc Când cel cu coarne Gogoși fierbinți Cu Eva O să-ți toarne. Ca ultim adevăr, Plasat de

Când Eros s-a născut Din Penia, Un nou motiv Spori bejenia . În ochi tăcut, Pot, oare, eu S-ating frumosul Ca plăcut? Da! Răspunsul nu e greu, Că e folosul Oricărui bazileu. La adevărul