florin Vasilescu

Leacuri Pentru dorul de trăire, Mieros și vag ca un ecou, Nu mai găsești La mănăstire, Chiar dacă ți se dau Cadou Spre amintire. Florile dalbe s-au topit În vremea flască, Sfinții, Printre

Nu trebuie să pui cătușe Nespusului din tine, Grădinărind tăcerea Ce-n brațe te mai ține. În murmure timide Cârpești gânduri aztece Rămase clipe vide Sub bastionul rece. Visezi, ca orice

Fug de mine-n lumea-ntreagă, De fior nu scap, Doar nimicul mă mai leagă De tăcerile din cap. Timpul mistic Mă coboară Într-un murmur Aparent Ce ia locul, Bunăoară, Unui

Spiritul jucăuș În sufletu-i de slugă Viețuiește În timp ce În trupul lui, Bătut de rugă Și Uns cu suferință De cărăuș, Se-nalță castele Eclerate de știință. În umbra

Născocitori de gânduri Curente, Sămânță de neam Ales, Simboluri clopoțite În rate, Toate au Înțeles. Viața-n proptele se ține, Þintind înălțimi Austere Și, Ca o stăpână pe rău Și pe

Frumusețea, când țâșnește Din suflete dezrobite, Se preumblă-n spații Neatinse de ispite. Frumusețea zgârie Vederea din ochi miopi Care vor să o coboare În noroaie Și în gropi. Frumusețea,

O mireasă minunată, Doar cu-o urmă De machiaj, Fără voia ei furată Și-aruncată-ntr-un garaj, Gândea trist Și cu temei La iubitul dânsei mire, Neglijent, malagambist, Căruia nu-i stă în

Te legi cumva de o himeră, De o discuție La telefon, Iubirea lui e austeră, Vorbește plat Și e afon? Îți amintești de un sărut Pe cot, pe gât, Pe gură Sau Asta doar ți s-a părut Și-ai

Privirea mi-o caut oriunde-o arunc În câmpuri întinse, în lanuri pustii, Purtarea-mi e blândă ca ochii de prunc, Rechinul, fierea, veninul sunt prostii. Concerte frumoase de Paganini Mă-nvață

În noaptea lumii ai plecat tiptíl Să scapi de o minciună în răspăr Și să o pui pe condamnat fitil Să simtă lame ascuțite-n păr. Dar noaptea neagră nu te-a reținut Că erai prea plină de

Totul se transformă-n lume Orice-ai face, Orice-ai spune Ca un om pornit pe glume, Când nu zace. Dacă s-a-ntâmplat Cumva Să apară, Să se nască Un ceva sau cineva Ce sărută Sau Doar

Deștepți orgolioși Găsești la orice pas, Închipuindu-se coloși Ai ducerii de nas. Așa că, De se întâmplă, ,,Sărac cu duhul” Să fiu numit, Nu cred c-aș fi Un prost, Ci, mai degrabă, Un

Doamne, Cât ești de măreț! Nu mi-ai dat Luciditate Ca să pot privi isteț, Plin de mine și păcat, Dincolo de un coteț Ornat cu singurătate. Că am fost căutător, Întrebând fără-ncetare Ce e

Dacă scrii Cu luare-aminte Despre tot Ce-ți umblă-n minte, Fără să bați vrun țambal, Socotind că faci aceasta Dintr-un gest fără cuvinte, Nu e bine! Că există-un oarecine Care, Cu multă

Neputând să înțeleagă Că perfectu-i ideal, Cel fără credință neagă Tot ce nu-i material. Aspirând la Adevăr, Om perfect...n-o să găsești! E ca apa din ciubăr, Câțiva stropi tot

Când ești salahorul pașnic, cultivând cuvinte-aparte, Faci cărare-ndrăgostirii de idei închise-n carte Și-apelezi cinic la scârbă ca să scapi de ,,ala-bala”, Dezmințită de istorii ce-și dau mâna

Vraja vieții-n nori se scaldă stingând fluxul multor veacuri Înecate-n echivocuri fără chip și fără leacuri Doar pulsația culturii, cotropind măriri sărace, Mai purifică fiorul ce-n suspin adesea

Ieri mi-am pus o întrebare și nu-i mereu o cutumă, Între muzică și-o damă, să aleg, cine mă-ndrumă? Care din acestea două te-mplinește cel mai bine? Și dacă una-i mai bună, să îmi spună, poate

Te-aștept diseară, iubito, Să vii pe lângă peluză Să te sărut, izmenito, În timp ce vecinii se-amuză. Și dacă lucru-ți convine, Voi face efortul cerut, Să las și eu de la mine, Ieratare

Ieri mi-am pus o întrebare și nu-i mereu o cutumă, Între muzică și-o damă, să aleg, cine mă-ndrumă? Care din acestea două te-mplinește cel mai bine? Și dacă una-i mai bună, să îmi spună, poate

Subiecte excesive, tratate cu indulgență, Ne conduc la agitații pline de efervescență, Tensiunea sufletească, dureroasă și-ncordată, Rupe echilibrul vieții făr-o lacrimă vărsată. Trei beții,

Agitații găunoase, dilatate sistematic, Ațâță orgoliul rece într-un fel melodramatic. Doar o stare persiflantă, pe alocuri emotivă, Ruinează-un suflet care era o locomotivă. Din necesitate

Când timpul ne părăsește veșnicia îi ia locul Viața obosit-adoarme accesând în vis norocul Rostul rațiunii piere hărțuit de toropeală Simțul cade în neștire pe aripi de îndoială. Doar tăcerea

Salcia, mai mult senilă, pe un mal de lac suspină Când, religios, respiră un brotac pe-o frunză fină. Ros de farmecu-nserării și de-o voluptate crudă Dezleagă drama uitării unei vieți în apa