Focul din privire…

Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D. Era mare dezamăgire pe ele, dar aveau motiv să mă mai caute din când în când…Și cum am rugat-o pe maică-mea să-mi cumpere discu\' ăla de la Muzica, acolo unde e acum Mega Image, fosta Mobila, care avea pe copertă o siluetă de rocker in action. Când am ajuns acasă, l-am pus la picupul din camera alor mei și am început să dau din cap; așa știam eu că fac rockerii în America. Io cred că era doar din instinct, ce dracu’, nu văzusem în viața mea vreun concert de rock! Parcă era Iris II, că avea \"Strada ta\" pe el. Altă melodie belea, cu care frângeam inimile gagicilor din a XII-a, când eram eu elev într-a noua, la liceul industrial din Drumul Sării. Ce mișto era și acolo, ții minte? Tipii ăia din a douășpea, cu plete, ținte, camuflaj pe ei ca la balamuc. Vreo doi fumau pe culoare ca baștanii, ce dacă era pe timpu’ ăla, erau bărbați în toată firea, mai era și un nepot al lu’ Ceaușescu pe acolo, pe care îl protejau și cred că asta îi făcea așa, respectați prin zonă, deh! Da, și când mi-a dat colegu’ de bancă Slayer (voia să mă fac rocker ca toți tipii din clasă că eu eram cu Michael Jackson ) după revoluție și mie nu-mi plăcea de nicio culoare că era prea dur, dar ascultam Metallica și eram convins că e mult mai tare. Voiam să ne facem trupă, dar n-aveam nici instrumente, nici nume, nici bani și am lăsat-o moartă. Ascultam ca disperații \"supărări” la casetofoanele alea rablagite în sala de atelier. Era delir! Acum, acasă – serviciu, alte bazaconii, ceva muzică la căști, că la boxe nu se mai poate, nu mai sunt singur în cameră, înțelegi ce vreau să zic… Cum? Ce vreau cu asta!? Ce rost mai are să ne aducem aminte? Suntem oameni serioși, acum, avem loc de muncă, tu ai și copil, spui…? Nici la bere nu mai vii? Am înțeles! Să-mi văd de viață, să-mi asum responsabilități, să nu mai visez la adolescență și alte alea? Bine și mie cine-mi face rost de bilete la concert!? Nu știi? Þi se descarcă telefonu\'? Intră pe mess! Ah, da, ăla e pentru copiii de clasa a treia! Bine, aștept atunci un telefon! Aha! Poate la întâlnirea de douăzeci de ani! Stai! Nu închide!!! De la terminarea liceului sau a facultății…?