Florin Hălălău

Pe suprafața tare, din lemn, a căluțului, apăru un semn mic, ca o cruce. Apoi puse jucăria la loc printre hainele îmbătrînite, nepurtate de multă vreme. Închise ușa dulapului și realiză în clipa

sufletele noastre goale vor fi expuse indecent pe tarabe echipele de televiziune gălăgioase vor filma și cel mai mic amănunt al aventurii noastre ne vom iubi în prime-time să ne vadă vecinii

Spectacolul de teatru și balet „Portretul lui Dorian Gray”, o adaptare după Oscar Wilde, face parte din proiectul lansat de conducerea Teatrului Odeon acum trei ani, intitulat „Dans la Odeon” și

treptele cafenelei cu desenul lor amețitor muzica prelinsă pe ziduri ca un tapet sonor fereastra holbată la lume femeia singură care așteaptă violul istoriei cu detașare

Plonjonul, și nu atît faptul că zburam (simțisem întotdeauna fereastra deschisă ca pe un prag oarecare), cît curajul de a mă fi aruncat fără încă să știu.

de atunci tot așteaptă ziua cînd va cădea piatra privirea țintuită în pămînt va porni penitența în capăt dureroasă oglinda ne va arăta pe noi nu pe ceilalți

puteam muri strivit de literatură familia ar fi venit să mă recunoască la centrul de colectare a maculaturii fișele de la frații jderi mi-ar fi acoperit ochii miopi sub pielea tumefiată sîngele

Uite, tu de pildă alcătuită din semne ca harta unei insule necunoscute tăinuită în ape, cum textele antice zăvorîte în cuvinte ca în faldurile unei cortine.

Numărul deținutului tot scoate capul (așa cum îi dor oasele pe bătrîni cînd se schimbă vremea), apare pe piele și pe simțuri ca un leit-motiv ironic.

lîngă tine un castel de hîrtie atît de aproape că îi simți tremurul (de aceea nici nu poți să te miști s-ar nărui la prima atingere) eu sînt în spatele tău n-ai cum să mă vezi.

Praguri, Ca și cum toată viața Ar trebui să trecem, Zi de zi, Într-un nou dincolo, Mereu praguri, De parcă nu ne-ar fi de ajuns Fericirea de azi, Ci doar moartea de mîine.

Cartiere întregi Se desfac în străzi Ca niște lămîi Aromînd Ceaiul de dimineață, Pierdut Printre durerile mansardei Din Cartierul Latin.

În sala de așteptare, condamnatul, ca pasărea flașnetarului cu imaginea ta în memorie, alegînd calea predestinată.

Sunetul vocii tale întipărit în auzul meu ca urma degetului pe praful mobilei, șoaptă detectabilă doar cu senzorul fin al unui CD player, sunetul vocii tale înregistrare hi-fi de excepție.

Naivi, Căutăm mereu O consolare în cîte ceva, Fugim de noi Speriați Că adevărul Ne va schimonosi fața.

Frumusețea ta sălbatică aici cuminte aici fiară vioară acum alămuri doar un umăr mai încolo doar un ochi.

degetul lumii acuzator reproșul păcatul remușcarea de cînd muiată în vin pîinea îl alesese

Grădinarul ne lovește Peste aripi Cu bastonul negru Cînd unii dintre noi, Larve muribunde Încearcă Pentru o clipă Să se creadă fluturi.