florin caragiu

Precizare: titlul poeziei reia pe cel al unei scrieri recente a Ierom. Savatie Baștovoi.

Felicitări, Andrei, pentru articolul despre Nichita, pentru punerea sub reflector a comorii uitate uneori din graba de a accede la originalitate prin negare, proces ce aduce uitarea originilor și îngustează câmpul viziunii poetice.

Tamara: Mulțumesc de vizită, într-adevăr am mizat pe un anume realism pe care eu îl numesc \"iconic\", așadar nu în sensul ideii de \"tranche de vie\" - \"segmente de realitate\", cum bine observă Sabato. Căci, spune el, \"realitatea unde trăiesc ființele umane ... e infinită, are rădăcini care merg în toate direcțiile, suferă reflexul tuturor luminilor și al efectelor celor mai îndepărtate cauze: orice tăietură falsifică în mod automat\". Astfel, continuă Ernesto Sabato, \"paradoxul creației romanești constă în faptul că scriitorul trebuie să ofere într-o operă care e obligatoriu finită, o realitate care, fatalmente, este infinită. Pentru a izbuti, el nu poate recurge la tăieturi, ci la recreare; și trebuie să procedeze asemenea falselor perspective de care se folosesc scenografii, care sînt false tocmai ca să dea senzația de adevăr\" (Eseuri, Ed. Rao, 2005).

Apropo, am renunțat la ultima strofă, și la ruine, și am mai făcut oareșce schimbări. Flecărelile și bârfele însă le-am lăsat ca element de coloratură a peisajului. Sunt trei planuri pe care se desfășoară firul descrierii și e nevoie să le urmăresc pe toate ca să iasă impresia artistică. :)

Mulțumesc Dana, pt indicățiili prețioase.

valu, cristina: mulțumesc de trecere și semnul de apreciere.

mai e de remarcat imaginea de excepție a lunii pline din borcanele goale, tehnică de combinare dinamică vid-plin, în care contrastul trece sugestiv în complementaritate, un principiu de reținut.

Îmi pare o poezie foarte reușită, o developare a unei stări prin lentila frigului și a lunii plutind ca o gogonea între borcane. Excelent ai făcut stop-cadrele, surprinzând pe amărâtul acela în duritatea lui subversionată de gestul neobișnuit și rar al ospeției sau omeniei, deși atât de firesc pentru om. Paralelismele au rolul de a focaliza starea poetică, și de a facilita glisarea ei spre o viziune finală. Luna ca simbol al condiției umane, luminate de divin și luminătoare prin participare. Sau un semn al cinei în care hrana e însăși fărâma de omenie în noaptea și răceala exacerbării unei preocupări doar pentru sine.
Strofa a doua e o fină surprindere psihologică, un contrapunct bine realizat, o suprapunere a imaginii cărților în care se oglindește imaginea autorului prins astfel în text, și lupta cu pornirea de a fura excelent pusă sub reflector, filmată în oglinda frământării mâinilor. În stabilirea contrastelor și nuanțelor, poetul combină în mod fericit paralelismul cu antagonismul. Condiția gazdei e în contrast, în discrepanță cu cea a ospețitului. E o tectonică în plăci aici, între cele două condiții, una constructivă, plecând de la o temelie atât în ceea ce privește mijloacele de trai cât și culturală, și alta deconstructivă, plecând de la realitatea dură a luptei pentru supraviețuire și a umilinței ce se scrijelește în carne. Aceasta este bine reflectată în diferența între întrebările blânde și și răspunsurile dure. Tensiunile acumulate se concentrează în acea înmărmurire de pe balcon, imagine a unei replieri spre periferie, a unui reflex spre fugă al cerșetorului. Cina tainică a comunicării dincolo de cuvinte, peste falia existențială, are loc pe balcon, într-un spațiu de graniță, atât al imaginarului făcut punte între cele două condiții, cât și dincolo de ele, în perspectivă cosmică și eshatologică. Finalul e unul de mare frumusețe. Limba clochardului se dezleagă cu un zâmbet, scuturând prin metaforă angoasa, poetizând cu însăși resorturile foamei, el poate păși de acum spre masă.

Scuze pt tastarea gresita, titlul comului era \"touché\", de la faptul că ai atins un punct sensibil cu sensibilitatea poetică ce te caracterizează.

Mi se pare o idee excelentă, această fugă-rememorare-urmărire a copilăriei până în momentul când te ajungi din urmă pe tine însuți. Este pragul în care o descoperi ascunsă în tine, pierzându-și urma în spațiul traseului lăuntric și palid reflectată de ghete, simbol al pelerinajului prin lume.

steluta se pare ca s-a pierdut pe undeva

Abia acum am descoperit articolul.
Îmi pare bine realizat și la obiect, reușind să pună în valoare cartea Magdei.
Tema lucrării ei este deosebit de actuală și interesantă.
Nevoia de a dărâma nu este adesea decât o proiecție nereflectată a nevoii reconstrucției de sine.
Asistăm la impactul cu civilizația de consum, în care se tinde la extrem ca \"valorile\" să fie cele cu acces direct, dirijate mediatic, fără mediere prin valori culturale.
E interesant că \"nihilismul\", \"spiritul contestatar\", \"erotismul rupt de sursa firească a iubirii, intersubiectivității\", \"spiritul de batjocură și scandal\" se grefează mai ușor pe schemele consumismului, care cere
un acces la sursă dirijat, nemediat de valori și nici măcar de comunicare în sensul edificării prin reflecție și
dialog.
Efortul de individuare culturală devine superfluu și chiar politic incorect, din cauza conștiinței critice ce depășește și demaschează tertipurile, schemele, clișeele și traseele manipulării.
Se cere numai un ansamblu de scheme și semnalizatoare menit a optimiza și a stimula ajungerea la \"obiectul de consum\". Consumatorul devine \"omul fără însușiri\".
Se stimulează chiar fixațiile pentru a canaliza mai ușor consumatorul spre satisfacerea dorinței.
Interesant e că deși acest mod de a face literatură creează impresia unei \"eliberări\", de elitism, de orice \"mediere\" culturală, devine din ce în ce mai dependent de schemele comerciale consumiste care îl subîntind mai mult sau mai puțin conștient.
Dacă ne uităm atent, clișeele se înmulțesc într-un asemenea mediu ostil valorilor tradiționale culturale în genere.
Îmi pare similar cu pretenția de a te elibera de constrângeri prin faptul de a-ți tăia craca de sub picioare.
Constrângerile moderniste sunt adesea mai tiranice tocmai prin faptul că gândirea se lipsește tocmai de asumarea bogatei zestre istorice, și dezrădăcinată devine dependentă de schemele sau algoritmii consumului imediat, preluat din mass-media.
Cultura de consum, și aici mă refer la reacțiile anticulturale ce se pretind tocmai opțiuni culturale de referință, îmi pare din fașă una \"consumată\", un \"foetus mort\", un fel de bruiaj subversiv și efemer al imaginii adevăratelor valori ce rămân perene.
Tocmai schemele consumiste introvertite aplicate frenetic dau sentimentul unui peisaj monocrom, în care variațiile nu sunt decât o nesfârșită alternare de \"juisări\" și \"sevraje\", fără nimic cu adevărat nou și înnoitor,
fără o înaintare în procesul reconstrucției de sine, fără un câștig de participare la taina și bucuria existenței.
Cultura O-E nu reușește, și până la urmă renunță și să-și mai propună, asumând scepticismul ca justificare,
să creeze acel încântător peisaj din operele autentice, în care să se odihnească mintea și sufletul.
Dimpotrivă, ideea predominantă ajunge să fie lipsa de stare, mania excitării și consumului imediat.
Cu toate acestea, e interesantă nevoia de acces imediat
la valoare, care deși e pe undeva ficțională, fapt vădit de necesitatea unui parcurs de acumulare și asumare creativă a unui memorial, a unei moșteniri personale și istorice, totuși exprimă pe undeva adevărul persoanei.
Persoana are acces direct prin deschiderea sa sufletească la comunicarea cu Dumnezeu și cu semenii, la
suprema valoare care este iubirea-dragostea-dăruirea.
De aici cultura duhului.
Chiar și cu mintea pierdută prin hățișuri, sau robotizată, înlănțuită de schemele consumiste, realitatea de suflet nu se poate estompa, și aici este punctul din care strălucește dorința de întoarcere a fiului risipitor.
Las un semn de apreciere pentru acest articol și pentru toate analizele interesante și cu salutare discerneri critice de pe acest site.

Ioana: mulțumesc că ai găsit în acest articol ceva care să-ți trezească interesul.
Uln: mulțumesc, uln, ai desenat din câteva tușe, cu penel de artist, o întreagă istorie...
ramona: ce să zic, Ramona, e adevărat că poezia creștină de calitate nu este ceva facil. La resorturile ei se referă și textul de mai sus. Știu că nu poate mulțumi gusturile tuturor, dar te rog să mai ai \"puțintică răbdare\". Dacă nu ți-a răsplătit așteptările, te va răsplăti Dumnezeu pentru timpul jertfit.
șerban: măi șerbane, tare simpatic ești cu miștokăriile tale, ai devenit familiar în peisaj, te mai aștept

Un sonet de excepție, în care se poate contempla atât granulația cât și anvergura texturii lirice. Cuvintele tresaltă de patosul peripeției de a fi, în care eul liric se simte luat pe sus de fluxul vieții. El depășește totuși ca subiect participant, prin conștiința menirii sale transcendental-liturgice, trauma „morții”, presiunea istoricității nelipsită de trăsături stihiale. Conștiința este simbolizată de condeiul ce înscrie în cartea memoriei priveliștile și incidentele semnificative din aventura trecerii. Sunt înregistrate circulația și reverberația inefabilă a mișcărilor și sensurilor, aparițiile de răscruce și concretețea înfruntării provocărilor existențiale, tot atâtea chemări spre pășirea în deschisul sau largul comunicării/cuminecării. Riscul ontologic al libertății este resimțit în câmpul dialogic, interactiv al dramei existenței. Deopotrivă subiect și obiect al acțiunilor destructurante: „nu las condeiul nici când rup o floare/ nici când piciorul mi-l strivește-o piatră”, eul liric este aici mai presus de toate conștiința-martor ce salvează în cuvânt și duh esența drumului pascal: prăznuirea chipului iubirii și învierii, ce se cconturează, iese din ascundere în celebrarea darului. Depășirea fracturilor sensibile și inteligibile are loc prin însăși participarea fără rest la taina comunicării, prin viața asumată ca ofrandă euharistică și întrepătrundere simfonică de intenții și memorii ce își așteaptă transfigurarea în chiar fragilitatea și vulnerabilitatea condiției pascale. În această oferire de sine se naște isihia, se aprinde cu o flacără liniștită, regeneratoare lumina divină. Corporalitatea se face astfel loc al \"schimbării la față\" în care strălucește cuvântul, iradiind de strălucirea tainei euharistice. Cu acest duh primit, imaginea morții e asimilată parcursului mistic. Ea își pierde puterea magică paralizantă, care destructurează printr-o rezonanță afectivă subtilă cu timpul perceput ca \"fugă de Dumnezeu\", de \"ceea ce va să vină\". Condeiul purtat cu veghe și trezie se încarcă însă de culorile tainei.
Las semn de apreciere atât pentru acest sonet cât și pentru măiestria însuflețirii cuvintelor ce s-au scris prin mâinile unui sonetist-iconar.

Mulțumesc pentru semnul de încurajare.

Mulțumesc de trecere. Cuvintele tale taie pârtie în \"omătul\" așternut peste cuvinte.

Un poem deosebit, despre timp ca urmă în trup și tăietură în istorie a spiritului.

în copacul de la fereastra mea

Copacul e imagine a pomului vieții, axis mundi a cărui priveliște se deschide la fereastra inimii. Fereastra e simbol al comunicării între interior și exterior, sau între spațiul locuibil familiar și largul unei viziuni ek-statice.

toată vara au cântat păsările

pasărea e simbol al spiritului, al simțirilor sufletești, dar și al lumii spirituale, al îngerilor și chiar al vestirilor divine. Cântul e imagine a celebrării timpului sacru, a sărbătorii de a fi în mijlocul lucrurilor, chip al unei locuiri liturgice a lumii. Cântul celebrează taina ființei ce iese din ascundere ca iubire, ca participare la simfonia existenței. Vara este simbolic o culme a experierii luminii ce strălucește din conștiința pătrunsă de harul divin.

ciudate ființe străbat
jumătate de lume să ajungă aici
în curtea aceasta ascunsä ca o bastilie

aici devine clar ne-obișnuitul percepției și comunicării spirituale, trecerea unui prag al curgerii liniare. Apariția transgresează zidurile, limitările, devenite simbol al limitărilor ce izolează „curtea aceasta ascunsä ca o bastilie”. Ultima este imagine a unui univers virtual-concentraționar, dar și atractor al descinderii epifanice după străbaterea, recuperatoare aș spune, a „jumătății de lume” „nelocuite” de rațiunea ordonatoare.

au furat din palma mea miez de paine albă

Pâinea e simbol al „hranei spre ființă”, ținută în palma unui gest sacru de oferire și deschidere. Furtul sugerează „violentarea” sacră (v. Rene Girard), ceea ce scoate din cursul obișnuit. Este inițiativa divină ce mișcă istoria, “răpește” darul din câmpul “obișnuințelor” spre a-l reda înnoit, prefăcut, re-scris.

și tot rănindu-mă cu pliscul lor de bronz
mi-au prelungit linia vieții
cu câteva anotimpuri

Imaginea jertfei pregătită anterior este introdusă prin metafore cu mare putere de acoperire. Păsările își înscriu mesajul prin rănile ce sunt tot atâtea deschideri de fronturi în câmpul trecerii spre iubirea ca dar. Expresia patristică „dă sânge și ia duh” poate fi privit din cealaltă direcție, a donatorului, „ia sânge și dă duh”. Timpul nu e o realitate „obiectivă”, ci apare ca o urmă inefabilă, pascală în prelungirea fenomenologiei spiritului. Timpul e o tăietură în trup a spiritului. Jertfa taie drum, albie mișcării spirituale ce respiră prin „răni” misterul morții. Rana e o tăietură în istoria personală prin care se varsă sângele hrănitor al iubirii, și se depășește izolarea monadică. Totodată, Dumnezeu face o transfuzie de har, astfel încât linia timpului se prelungește. Mi se pare foarte sugestivă. asemuirea timpului subiectiv cu liniile din palme, cu întreruperile lor. Prin aceasta se pun în lumină însăși fragilitatea și vulnerabilitatea omului ca o condiție a devenirii libere, dialogice întru ființă, ca ființă a „hotarului de taină” (Pr. Ghelasie Gheorghe), aflată pe „crucea” dintre lume și Dumnezeu. Timpul se scrie inefabil cu fiecare gest ce întrupează o mișcare de întâmpinare și răspuns în taina simfonică a existenței. Rana e chip al trecerii spre condiția de hotar a morții ca dăruire de viață. Jertfa aduce paradoxal odată cu împuținarea substanței vitale un „câștig de sine”, o regăsire de sine și a propriei corporalități ca dar menit arderii-de-tot. Rana dezvăluie adevărul „existenței spre moarte”, însă adusă de pliscul de bronz, chip al iconomiei divine, indică deopotrivă „moartea spre viață”.



la colțurile ochilor
mi-au apărut între timp
așa niște linii fine
piciorușele lor gracile
călcându-mi pe tâmple

Timpul apare ca ieșire din ascundere a ființei-chipului și înscriere în taina dialogului spiritual. Dialogul trece prin făptuire și se împlinește în vedere-contemplare și împărtășire în iubire. Timpul își lasă înscrisul atât în palma făptuirii cât și în vederea-contemplare-răsfoire a lumii ca pe o carte a iubirii și riscului ontologic al libertății. Fragilitatea și vulnerabilitatea condiției umane întrupează delicatețea inefabilă, frumusețea iconică a deschiderii, comunicării spirituale.

descărnat copacul
îmi bate la geam
cu oasele lui negre
azi i-am pus pe-o ramură
o pasăre de lemn
si parcă s-a mai liniștit

În ultimele versuri are loc revenirea din cutremurul viziunii în regimul rupturilor, opacității, îngustării priveliștii spirituale îndărătul gratiilor de gând. Copacul apare \"descărnat\", lipsit de „carnea” stării de maximă intensitate a participării mistice. El transmite încă încifrat semnele chemării bătând la geam cu \"oasele lui negre\", simbol al unei „arderi complete” anterioare. Pasărea de lemn e ca o icoană purtătoare a prezenței remanente a iubirii divine, un loc de rememorare a descinderii sacre și de odihnă a conștiinței.


Poemul \"curtea mea ca o bastilie\" reușește să închidă în cuprinsul său cercul unei \"întemieri\" poetice. Metafora ridurilor ca expresie a curgerii timpului are o forță de sugestie specială. Ea ține ca o coloană vertebrrală trupul liric în gestualitatea sa semnificativă.

maria: intuiția ta nu dă greș, mulțumesc de citirea \"ambelor fețe\"
adrian: mă bucur că ai văzut starea pe care am încercat s-o transpun în text
paul: am făcut încercarea să pun versurile la rând și nu știu ce să zic, dar nu mi se pare că ar da ceva gen proză. Încerc să favorizez prin verbalizarea intensă o bună circulație sau dinamică \"gestic-scenică\" între interior și exterior, între cele două \"fețe\" ale textului. O să am în vedere observația ta, mulțumesc.

liviu: am retras versurile acelea momentan pentru că am văzut că poezia se ține și fără ele, dacă mai îmi vine vreo idee o să modific.
anghel: mulțumesc pentru frumoasele versuri... mi-au amintit cumva de \"anotimpuri, o, castele...\"
cornelia: Nu e firesc să fie tabu-uri lingvistice.
În fața ta este textul. Vorbește cu el. Fiecăruia îi spune altceva.
Acum dezlegat de text, pentru mine Dumnezeu e Sfânta Treime, Treime de Persoane. E real și prezent în viața mea de fiecare clipă și chiar supra-real, adică de o realitate necreată divină însă o transcendență prezentă.
De unde supra-realismul sau \"perspectiva inversă\" (Florenski) a vederii iconice.
Mi se pare amuzantă încercarea ta de pseudo-analiză a intențiilor. Oricum sunt de acord că e o artă să faci recognoscibil sau intuibil fără să numești. Dar nu e singura opțiune artistică. Eu sunt o persoană directă și îmi place să pronunț numele celui pe care-l iubesc și cu care vorbesc zi de zi. Ce e rău în asta? Investesc ades subtilitatea în conținutul acestui dialog, nu în termenii săi. Îmi pare rău că nu e pe gustul tău, dar știi și tu că nu poți bineplăcea tuturor. Mulțumesc de comentariu. Cu respect, Florin

am scos acele versuri, și mi se pare că e bine, mulțumesc de idee.