Magda Ursache: Infracțiuni etice

Eseurile atipice din „Bolile spiritului critic” (Editura Libertas, Ploiești, 2006) propun o viziune deloc optimistă asupra modului cum este receptată cultura în zilele noastre, precum și asupra statutului ei. Magda Ursache nu demolează, nu demitizează, ci, cu un limbaj suculent și adesea incisiv, încearcă să spună lucrurilor pe nume, ca orice om de spirit căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă în țara lui. Și se întâmplă, de exemplu, că am început să uităm cine suntem, că am început să ne negăm ca entitate istorică, națională și culturală, că am început să ne „epurăm” iarăși valorile și că acest proces aberant nu l-a ocolit nici pe Noica, nici pe Cioran, nici pe Eliade: „Acuzele s-au întețit după `89: Eliade – un crypto-legionar, Eliade – un poligraf mediocru, Eliade – un receptacul de idei schizoide, Eliade – un depășit și ca istoric al religiilor, și ca scriitor, și ca tot. Aceiași cronicari, cu alți șalvari, aceiași poeți, cu alți epoleți (sau fiii lor) deconstruiesc, demantelează supravalorificarea lui Eliade, în ignorarea ideii lui Eliade că sîntem prea săraci pentru a ne putea permite distrugerea valorilor; că distrugerea valorilor e un lux al marilor culturi; că prea mult spirit critic strică” (p.169). Cartea Magdei Ursache este structurată în șase părți („Bolduri pentru critici”, „Reporter de front intello”, „Starea literatorului”, „Întâmplări cu editori”, „Bliuza lu’ Matiz” și „Memo”), subiectele alese atingând aproape toate bolile de care suferă spiritul critic românesc în „etern fascizanta Românie”, în care tabu-urile au rămas tabu-uri, chit că eseista își imagina că, măcar din acest punct de vedere, Revoluția a însemnat un câștig: „Pînă nu de mult, credeam că un cîștig sigur al evenimentului `89 e libertatea presei. Că s-a încheiat cu exasperanta gîndire unică, spaima tuturor minților normale, cu epoca în care mai totul devine tabu politic, cînd orice urme de misticism, de simboluri anti-partinice erau operate, date afară ca sarcoame, ca tumori ale culturii sănătoase, realist-socialiste, fără diversiuni ideologice” (p. 13). Schimbările au fost puține și se pare că au constat într-o simplă rotire a cadrelor: „Sînt semne, însă, că adevărurile noastre se controlează iarăși. Viața publică nu-i de acceptat, de înțeles măcar. N-am să pricep de ce premiul Fundației Baba Ursu, inginerul omorît în bătaie de Securitate pentru că și-a notat exasperările și exasperanțele în Jurnal, trebuie luat de un ins care improvizează, de multe ori, neadevăruri. De ce tocmai nepoții gornistului Leonte Răutu („Am fost călăul culturii române”, se mărturisea într-un interviu dat presei vestice) vorbesc de ieșirea din grotele comunismului. Persecutorii își declară vinovate victimele, autorii morali (ce-o căuta aici vocabula moral?) ai crimelor pozează în inocenți” (p.130). Una din bolile cronice ale spiritului critic românesc pare a fi nedreapta minimalizare a unor scriitori emblematici pentru spațiul nostru cultural, aruncarea în derizoriu a unor termeni ca națiune, patrie, popor, tradiție etc, toate considerate desuete și trădând, cum cred reprezentanții spiritualității postdecembriste, o încercare nostalgică de a evita sincronizarea (!), globalizarea, integrarea și alte zeci de comandamente din noul cod de circulație eurotransatlantică: „În lumina tezelor astfel fardate, a fi tradiționalist se asociază numaidecît cu a fi retardatar, dacă nu retardat de-a dreptul. Etosul a devenit antiintelectual, tradiția e considerată un morb, microb, cancer. Un consumator de croissant îi vîră la capitolul mămăligari pe Eminescu, pe Nae Ionescu, pe Crainic, pe Iorga, plus legionarii care l-au schingiuit și omorît la Strejnic” (p, 17). Politicile anticulturale merg de la negarea tradiției și „implementarea” unor tradiții care nu ni se potrivesc, dar pe care le purtăm cu suferința sfidătoare a manechinelor când prezintă în fata publicului creații și designuri pe care nici măcar snobii nu le-ar purta, până la plăcerea înjurăturii și a maculării, din motive de detabuizare și denoxificare: „Ca și cum nu s-ar vedea cu ochiul liber mîndrețea de campanii împotriva valorilor neîndoielnice ale culturii române, de la Miorița la Eminescu, de la Iorga la Eliade. Ca și cum n-ar fi clarissim că defăimarea scriitorilor de prim raft nu e numai trendy, dar și generos răsplătită. Ia să negi totul, de dinainte și de după tine, ca să nu mai vorbim de prezent, ia să-l reduci la zero pe Marele Alpha, să-l faci sadic pe Preda (la oră de vîrf!), să-l revizuiești la sânge pe Noica, să-l razi pe Sorescu, să-ți exprimi zgomotos resentimentele față de Buzura, potrivit ultimelor indexări. Obții notă maximă cu felicitațiuni” (p.22). Disperarea de a „intra în Europa” se concretizează, absurd, într-o aruncare peste bord a tot ce înseamnă echilibrul ființei noastre naționale, iar a pomeni doar de acest specific înseamnă a te sinucide social, a fi atacat de cnezatele și voievodatele literare, alergice și la „Miorița”, și la Eminescu, și la Sadoveanu (lista ar putea continua): „Putem intra în Europa cu un scriitor obsedat de ideea că sufletul poate fi sărăcit de civilizație? Nici vorbă. [...] Nouă nu ne mai plac nici vechimea neamului („argumentele astea istorice n-au nici un rost”, declara „jurnalistul celebru” în viziunea lui Vlad Nistor, dar supranumit de Octavian Paler „ciuma lui Gheorghe”), nici apologia pămîntului mirific, cu atât mai puțin evocarea epopeică a trecutului, a vremurilor exemplare, a lui Ștefan cel Mare ca figură istorică providențială. Alexandru Vakulovski e și mai frust: \"mă piș pe istorie, pe toate rahaturile băgate pe gât\"; \"Și Moldova, și România stau crăcănate fîlfîind din drapele, asteptînd să vină cineva să le fută. E vorba doar de concurența și invidia dintre două curve sifilitice și ordinare\"; \"Iar pe mine mă doare-n pulă de astfel de căcaturi. Mă piș pe cultura generală\", conchide personajul-student din Letopizdeț” (p. 31). Apare așadar, ca o consecință firească a imixtiunii politicului și economicului postdecembrist în artă, așa numita „cultură E-O” (ejaculare-orgasm) care tinde să înlocuiască, sub masca „valorizării autenticului” orice alt fel de cultură: „Se tipăresc o mulțime de histoires de cul, cărți despre sexul președinților americani și-al filosofilor. [...] Ne năpădesc poeții de reproducere, cum a formulat Liviu Ioan Stoiciu cu stoicism. Poetesse bele și tembele sînt gata să-și etaleze viscerele pe cearșafuri tipografice și să ciripească nu-n limba sacră a păsărilor, ci-n limba păsăricilor. Saltimbancii poeziei sînt ocrotiți ca plante rare. Un plictisit pontos își lansează placheta, săturându-și adunarea cu nuci și cu fudulii la grătar. Presa nu omite știrea tare” (P.37). Gândirea tinerilor este abil manipulată, demitizările succesive, vânătoarea de vrăjitoare care nu se mai încheie, lipsa de lectură și de modele autentice ducând la ieșiri vindicative, cum ar fi cele consemnate de Magda Ursache: „Dar să revenim la mai-mult-ca-prezent. Mi s-a întîmplat recent să citesc un afiș lipit pe ușile amfiteatrelor Facultății de Litere, acolo unde au conferențiat Ibrăileanu, Călinescu, Bratu, Caraman, Simenschy, Dima, Drăgan. Conținea instrucțiuni pentru un concurs literar: Fredonați. Fredonați. Fredonați. Literatura s-a zis cu ea. Literatura e cacealma. Trimiteți 5 poezii sau proze pe discheta sau e-mail. Numai în situații speciale pe hârtie. Proiectul e finanțat de Minister. Ceea ce dovedește, dacă mai trebuia dovedit, cît îi pasă de literatură generației PRO. Culegi ce-ai semănat: literatura s-a zis cu ea. Literatura e cacealma” (p.168). Erudiția a devenit prilej de batjocură, iar o bună parte din intelectualitatea română pare ori spălată pe creier, ori atinsă de maladia lipsei de bun-simț; așa că „Într-o societate ca a noastră, spălată pe creier și voioasă să fie așa (diagnostic Horia-Roman Patapievici), nu-i de nici o mirare [...] ca prima nominalizată pentru premiul de debut în proză al Uniunii Scriitorilor pe 2004 (nominalizare anunțată în 5 septembrie 2005) să fie altcineva decât o autoare specializată în băgă-uri, intrînduri și dată de Ștefan Agopian din mînă-n mînă. Sexul virtual e temă grea. Nu cumva criticul literar e ca Dumnezeul lui Nietzsche: mort?” (p.197). Theodor Codreanu spunea, cu mare dreptate, că „Magda Ursache face parte dintre cei cărora le pasă de România, care suferă la modul eminescian, aș spune, pentru toate nenorocirile abătute aspra ei și de care nenorociri este vinovată o elită coruptă pînă în măduva oaselor, dincolo de contextul geopolitic postbelic”. „Bolile spiritului critic” nu ar fi apărut dacă autoarei nu i-ar fi păsat. Ea nu deconstruiește, ci radiografiază o stare de fapt, adună și descrie motivele pentru care mulți intelectuali ajung să-și mărturisească „rușinea de a fi român”, pentru ca, din conștientizarea lor, să răsară, poate, un alt fel de rușine: cel rezultat din negarea vehementă a identității și a apartenenței. Fiindcă, dintotdeauna, „ca să exorcizezi răul, trebuie să ai curajul să-l descrii” (p. 207). Iar Magda Ursache are și curaj, și limbă ascuțită, și argumente.