Nu las condeiul nici când rup o floare

Un sonet de excepție, în care se poate contempla atât granulația cât și anvergura texturii lirice. Cuvintele tresaltă de patosul peripeției de a fi, în care eul liric se simte luat pe sus de fluxul vieții. El depășește totuși ca subiect participant, prin conștiința menirii sale transcendental-liturgice, trauma „morții”, presiunea istoricității nelipsită de trăsături stihiale. Conștiința este simbolizată de condeiul ce înscrie în cartea memoriei priveliștile și incidentele semnificative din aventura trecerii. Sunt înregistrate circulația și reverberația inefabilă a mișcărilor și sensurilor, aparițiile de răscruce și concretețea înfruntării provocărilor existențiale, tot atâtea chemări spre pășirea în deschisul sau largul comunicării/cuminecării. Riscul ontologic al libertății este resimțit în câmpul dialogic, interactiv al dramei existenței. Deopotrivă subiect și obiect al acțiunilor destructurante: „nu las condeiul nici când rup o floare/ nici când piciorul mi-l strivește-o piatră”, eul liric este aici mai presus de toate conștiința-martor ce salvează în cuvânt și duh esența drumului pascal: prăznuirea chipului iubirii și învierii, ce se cconturează, iese din ascundere în celebrarea darului. Depășirea fracturilor sensibile și inteligibile are loc prin însăși participarea fără rest la taina comunicării, prin viața asumată ca ofrandă euharistică și întrepătrundere simfonică de intenții și memorii ce își așteaptă transfigurarea în chiar fragilitatea și vulnerabilitatea condiției pascale. În această oferire de sine se naște isihia, se aprinde cu o flacără liniștită, regeneratoare lumina divină. Corporalitatea se face astfel loc al \"schimbării la față\" în care strălucește cuvântul, iradiind de strălucirea tainei euharistice. Cu acest duh primit, imaginea morții e asimilată parcursului mistic. Ea își pierde puterea magică paralizantă, care destructurează printr-o rezonanță afectivă subtilă cu timpul perceput ca \"fugă de Dumnezeu\", de \"ceea ce va să vină\". Condeiul purtat cu veghe și trezie se încarcă însă de culorile tainei.
Las semn de apreciere atât pentru acest sonet cât și pentru măiestria însuflețirii cuvintelor ce s-au scris prin mâinile unui sonetist-iconar.

Steluta ratacitaa lui Florin.