florin caragiu

Vă mulțumesc pentru semn și sugestie. Sfintele Sărbători ale Nașterii lui Hristos să vă bucure!

Pe de o parte urmărești confruntarea traducerilor, evidențiind locurile de suprapunere și cele de diferență, mai ales în zona de argou. Cum știu germana, și nici nu e ceva complicat, am putut să confrunt, pentru alții e mai dificil, deci această parte nu știu cât de mult o pot urmări. Dar oricum, e un fir clar, survolarea fidelității chiar dacă nu neapărat literale a traducerii și chiar remarcarea faptului că scrierea a fost concepută spre a putea fi ușor tradusă într-o limbă de circulație. Este o tendință de afirmare prin lucrări usor traductibile în contextul integrării, pe care ai surprins-o bine.

În al doilea rând pare că urmărești narațiunea, în ceea ce are ea mai special sau să zicem șocant. Aici, ca părere personală, textul ales nu mi se pare că are ceva special literar, schema mi se pare prea comercială, facilă, chiar telefonată. Nu văd prezentată suficient o textură care să merite unui \"cititor citit\" a o cumpăra, fiindcă în sine o simplă povestire cu veneră și madonă plină de tensiunea sexuală blasfemiatoare, nu e deloc ceva nou și original, după cum însuți ai remarcat, iar pasajul ales mi se pare mai degrabă lipsit de subtilități sau inovații literare. Referitor la ultimul paragraf, pare că e o traducere atentă, dar nu înțeleg ultima propoziție. Un efort benefic cui? Sincer nu prea văd ce impact notabil asupra integrării ar putea veni de aici, în afara faptului că se încadrează într-un anume curent de mixaje. E aici cred o ironie fină, să fie vorba de un viitor generos... financiar... sau/și literar-artistic?!

Sărbători Fericite!

Când \"o cireadă de bivoli aleargă secunda\", și \"iarba dă să se ascundă în țărână\", vulturul alb se înalță. Urcând Dealul Negru, poetul destăinuie dorința sa de a găsi în cuvinte leacul tristeții. E o atmosferă de prag, de vulnerabilitate, în care intră în rezonanță afectivă până și mașina, cu ale ei \"șapte vieți\". Lacrima spală troița de la răscrucea a două plecări. În acest prag al puținătății și rarefierii clipelor, timpul devine de o concretețe palpabilă, se poate trage de el, se poate fura, poate fi mușcat de bucurie cum mușcă lemnul din lacrimă. Vulturul alb se teme, dar se pregătește pentru vinerea sinonimă cu patimile sau plecarea, pentru bucuria înălțării... Finalul e un moment de poezie pură: \"Când paserea se desface la aripă aerul doare/ dar paserea deși știe asta/se ridică\".

Mi se pare misterioasă această reciprocă căutare și pe undeva fără atingere între făptuitor, latura constructivă a ființei, și femei, latura deconstructivă, ce ține pe undeva de simțirea darului pur, de conțiința curgerii timpului, de intuiția ce survolează orizontul istoriei fără mâinile făptuirii, sau gândirii logice. Cele două imagini trec una prin alta, parcă fără atingere, însă rezonând, împrumutându-și reciproc culorile și umbra.

Mulțumesc mult, Cristina, pentru menționarea acelor cărți importante și remarcile tale. Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului să-ți aducă această liniște a ființei!

Mi-a plăcut poezia în mod deosebit, prin felul în care curge și aduce la suprafață discret lucruri de o intensitate abia presimțită la început, dar întărită pe parcurs până la un cutremur al conștiinței. Se pleacă de la o dezvelire de sine, de la o \"punere în criză\", de o \"trecere la limită\" a lucrurilor obișnuite, îmbrăcate în vălul obișnuinței. Un cutremur al ființei ce cheamă sincron o transparență a percepției: \"umblu gol și pământul se zguduie până la capătul verde transparent\". Apa, simbol al sinelui profund, ori al duhului, cu valențe de rememorare și germinative, dar totodată și cu acel risc al abisalului, al iluziei ce captivează și ascunde ca un văl locul cel mai profund al conștiinței, din inima ființei. Apa este aici simțirea profundă a conștiinței mișcate de inspirație
ce aduce recuperator la lumină noul: \"iubesc apa aceasta pentru că știe să ridice la suprafață lucruri care uimesc\".
Eul liric aruncă cifre și timp în calea apei, ca pe niște punți și intervale de asimilare, de adaptare la o altă stare a ființei pe care acest flux o aduce cu sine. Este apoi evocată prin \"sicriul profetului\" o prezență absentă din câmpul perceptiv, însă prezentă prin duhul ce străbate prin cuvânt spre zorii unei \"alegeri\": \"sicriul profetului
colindă pe deasupra căutând omul/ce nu iese în evidență/prieten drag ascultă/doar tu\". Semnul distinctiv al acestei alegeri e smerenia, ca deschidere
spre Celălalt neîmpiedicată de complexele născute din mândrie.

În strofa a doua, ne apare în prim plan gestul lui Pablo, gest de o încărcătură iconică, al unei deschideri necondiționate de un scop mărginit. \"pierdut în sunet Pablo
întinde spre lume degete/fără să caute nimic/zâmbește unei clipe/înțărcată de gând\". Darul deși imperceptibil e un dar de sine ce poate fi perceput și răsplătit prin strângerea în mâini a apei, prin cuprinderea darului divin
sau îmbrățișarea duhului ce nu poate fi reținut ci doar sesizat inefabil: \"și strâng între noi apa aceasta/pentru că nu am/să-i răsplătesc\". Are loc o mișcare de ascundere de sine spre păzirea darului, simultan cu o uitare-părăsire
de sine care ajunge la finețea de a lăsa pe cel fugit să răscolească buzunarele, asemeni pomului ce lasă trecătorii să îi culeagă fructele. Cel fugit e pe undeva
imaginea fiului risipitor, ce caută prin buzunarele lumii darul de care duce lipsă, căruia i s-a sustras. Sunt doar câteva gânduri pe care această poezie mi le-a trezit ca o apă ce \"știe să ridice la suprafață lucruri/care uimesc\". Titlul arată acest raport între adânc și lumină, între apă și pământ, între atenție și nebăgare de seamă, în regimul unei treceri, al \"morții bătrânului\". Este o bătrânețe marcată însă de trăsăturile luminoase ale smereniei, împăcării cu realitatea timpului fugar... Aceste chei nu epuizează poemul, ci doar înțeapă suprafața apei, poezia rămânând în taina ei \"fără chei\", gustabilă ca întreg nedivizat.

Nu se poate uita jertfa timișorenilor, care a tăiat drum spre eliberarea de dictatură, de acea atmosferă ce sufoca viața și libertatea de expresie a oamenilor. De asemeni jertfa tuturor celor care s-au ridicat în București și celelalte orașe în care s-a tras, indiferent că măcelul a fost regizat sau nu, a fost în primul rând semnul unei noblețe a spiritului, semnul că pentru eliberarea de dictatură și minciună merită să fie luată o atitudine și asumat riscul morții.

Este o elegie a dragostei „prin perdeaua aceasta a iernii”. Expresia citată se repetă emblematic, împreună cu refrenul „prin Lipscani trec dricuri și duc spre departe tinerețea și trei versuri jumate”, semn al unei imagini de sine „mișcate” de conștiința trecerii, de conștiința cercului ce se închide, al celor trei vârste. Eul liric își ascunde „alb neauzită de nimeni tristețea” ce pulsează în suflet spre a înfrunta și a străbate ca un boem „cu pasul flămând”, într-o căutare orfeică a cuvântului de iubire. Asprimea iernii și asprimea dragostei se reflectă reciproc într-un clarobscur al prafului de lună străpuns de glasurile ca niște „vârfuri de șiș”. Comunicarea e fracturată de imaginile morții și ciocnirilor de pe câmpul de luptă străbătut de carul iubirii, luntrea timpului se sfarămă de neputințe și limitările proprii și ale acestui „veac de fum”. Boemul ajuns la hotarul lumii, dă semnul unei plecări în altfel, în departe și niciunde, dorul de a sfâșia perdeaua iernii de pe ochiul sufletului, salvând totodată în însăși memoria iubirii cele de preț, „cu dragoste aspră și grea dospită și coaptă prin lumi de cenușă trecute”. În pâlpâirea conștiinței că „iubirea e viață”, peregrinajul apare ca o căutare a casei dumnezeiești a ființei: „timpul cel galben ne va stingheri trecător vom înierna apoi pe la casele noastre”. Troienele și uitarea au rezonanțele unei copleșiri a minții martor de „noutatea absolută” a tainei divine, în care lumina acoperă a iertare rănile deschise. Ele sunt aici metafore ale răpirii celui consumat de dor în căutarea nestăvilită a iubirii de către însăși iubirea ce „va fi totul în toate”: „lin și cu grație vom adormi în uitarea lumii târziu”. Zonele abrupte alternează cu treceri line într-un peisaj ce invită nu numai ochiul ci și pășirea spre a-i degusta frumusețea și a trăi suspansul odată cu pre-gustarea bucuriei ce se între-vede. Acestea fiind spuse, las aici un „bănuț” de stea spre exprimarea aprecierii, nu numai a acestui poem, ci și a stilului format al autoarei.

Interesant condusă tehnica alăturării metaforelor-culori complementare, și a pierderii lor în straturi de nuanțe subțiri, suprapuse, după o tehnică pe undeva consonantă cu cea picturală, pentru a da o transparență-transluciditate peisajului.

De pildă:

De undeva aproape de foarte departe;
Șiruri lungi și curate - sentimente la grămadă;
Nimeni nu fuge nimeni nu vorbește frumos - aproape o stare de liniște imperfectă;
Nu înteleg soarele chiar și atunci când el are
o lumină tot mai deschisă către lume;
îmi vine și să râd și să sting tristețea din lume;
Dacă aș plânge aș fi o urmă a lucrurilor căzute deja - șiruri lungi și uitate viețile, pământurile și timpul aproape la fel de neatinse ca și lucrurile care au căzut deja.

Prin aceste contraste și alăturări de nuanțe, versul sugerează o anume temperare a durității contururilor, o sugerare chiar a întrepătrunderii lor în condiția de \"a fi pentru altul\", a împreună-locuirii.

mi se pare interesantă această gestualitate conferită soarelui, ideii, luminii, ba pânditoare, ba mușcătoare, sau rămasă cu gura căscată a uimire. Versul însuși parcă abia își conține conturul, își răspândește lumina asupra proximității eului liric, jucându-se cu duratele și perspectivele, împletind concretul cu abstractul, având
imaginarul ca mediu de transmisie a unui real al firescului luminii și bucuriei de a fi co-părtaș la taină. Este așadar
un real mai plin de surprize, ce iese din ascundere subversionând suprafețele cotidiene. Soarele apare \"acolo, puțin mai nou decât mine\" - după o tehnică a contracției temporale ce developează durata subiectivă. Ochiul poetului ține o linie estetică ce duce până în pragul de a mărturisi despre bucuria împărtășită cu Dumnezeu. Aceasta alimentează la rândul ei starea de minunare în lume, noutatea a ceea ce se scrie în conștiință.

Doamne, lumina mă ajută să văd binele din lumea Ta
Și Tu te bucuri de asta, laolaltă cu mine.

E o poveste de dragoste cu rezonanțe cosmogonice, îmi place amplitudinea și forța versului ca un val care inundă și mătură toată plaja de simțiri și gânduri, lăsând ca prin minune în urmă nu o priveliște catastofică, ci o stare genuină, de început de lume. O geometrie bine articulată dispune acele planuri de refracție în care irumpe și se multiplică lumina focalizată de metafore. E greu să aleg lucrurile de remarcat pentru că tot poemul e ca un ansamblu arhitectonic unitar, bine alcătuit, în care partea reflectă și pune în lumină întregul. Punctez totuși câteva momente de o intensitate aparte:
\"soarele... a împins pământul într-o parte ca un Dumnezeu înviat pe neașteptate\"
\"frunzele au căzut din copaci, așa cum ne cade nouă carnea de pe oase\"
\"am lăsat pământul să cadă dintre scări către viață\"
\"soarele flutura lopețile printre amintiri\"
\"la plecare ne-am îmbrățișat până/ la capăt până ce am simțit lemnul și lumina unul din altul.
Finalul înoronează opera, iubirea dezvăluie epifanic frumusețea de început de lume a actului creator: \"Am plecat, s-a făcut întuneric, apoi iarăși o dimineață cu aburi\". În tăcerea contemplării se zugrăvește cuvântul-lumină.

\"Cu amândouă mâinile ne prindem de lumină\", căci \"existăm gata să fim și mai pătrunși de frumusețea lumii acoperită de o durere exactă\", constituie pentru mine momente de vârf în arhitectura poeziei, momente de poezie pură. Am citit poeziile tale și pot spune cu apreciere că e în joc un autentic lirism, sunt străbătute de un puternic fior contemplativ.

Prin câteva imagini interesante se reușește o mise en jeu a chipului din oglindă. \"Judecătorii se schimbă între ei\" evocă o schimbare de stare, prilej al unei reflecții în oglindă, al unui flash ce surprinde penumbra însingurării.
\"Mătasea din blana ariciului\", sau \"visul meu cu fracturi deschise\" poartă la vedere prin contradicția ce o poartă complexul unei strări înnodate ce își așteaptă dezlegare.
Posibila rezolvare, acea prise de conscience sugerată de titlu vine dintr-o refacere a circulației pe verticală.
\"Verticala durere răsucind o cheie ruginită\" trimite la o descuiere prin rugăciune a ușii ruginite a timpului ca durată a subiectivității comunicante și comuniante.

în fapt, finalul ascunde discret și protector ca o perdea imaginile în care pulsează nucleul liric al poeziei:
\"cadrele acelea cu fetița așezată pe iarbă
lângă o râmă umflată și cu părinții tineri
jucând volei pe stadionul de la marginea
satului și cu bunicii înmărmuriți
în fața unui trandafir alb\"

pare aproape științific condusă această tehnică pe care aș numi-o de \"chirurgie topologică\", pentru care glonțul e un pretext. Gaura din cap devine tăietura, rand-ul unde se întâmplă ceva, unde se lipesc două lumi după o metaforă ce îmi trezește amintirea formării unei sticle a lui Klein. Subversionarea sensului are loc pe axa comunicării: în loc ca cei de aici să-i întrebe pe cei de dincolo ce este nou, întrebarea e purtată în direcție inversă, spre a se topi în răspunsul deja previzibil, finalul luând o turnură de banc sec.

O glisare fină de la \"luminile măcinate de clipe\" trecând prin \"veșnicia încuiată în tine\", o ardere ca pre-gătire a cinei de taină, până la \"dorința ce ninge în priviri\". În umbre de cetini și aburii amintirii se developează nașterea dorinței curate a inimii sugerate prin însăși asocierea cu albul și frăgezimea ninsorii. Este dorința-colind, dorința ce adie în proximitatea nașterii Domnului...

frumoasă imaginea zborului spre pământ al aripii crecute în vârful crucii. Este aici o împletire în gest și cuvânt, între ardere până la scrum și ardere ca lumină izvorâtă în rugăciune. În volbura luminii de sub pleoape, destinul-cruce ia forma relației personale, inefabile, cu Dumnezeu.

Mulțumesc, Daniela, de cuvintele tale ca niște reflectoare atât de bine așezate...

\"subtitlul poeziei...\"

simți nevoia să te minunezi de tine omule... flămând de ceilalți... nicio adiere de sine în mâini... transpirație și frumusețe, știi și singur... nici un mesaj pentru lumea asta. Iată ce îmi pare a fi o \"fugă\" atonală cumva de rezonanță bulgakoviană, ca sub urmărirea unui demon ce sfâșie cuvântul înainte ca poetul să ni-l poată aduce înainte. Lumină și întuneric, iubire și patimă, condiția eului liric este forfecată între rai și iad, între minunare și frică vinovată, nu-și află odihna nici în lumea prea strâmtă pentru menirea sa transcendentală nici în dumnezeirea căreia i se sustrage prin pasul în \"umbra putreziciunii\".
Și totuși acest trup sfâșiat are un mesaj, întrezărit dincolo de cuvinte, și anume o deschidere transcendentală spre \"înviere\" insinuată prin însăși lipsa de împlinire/mesaj a unei imanențe contorsionate, însă \"fierbând în retorte\" după adierea frumuseții divine.