Moartea bătrânului

Mi-a plăcut poezia în mod deosebit, prin felul în care curge și aduce la suprafață discret lucruri de o intensitate abia presimțită la început, dar întărită pe parcurs până la un cutremur al conștiinței. Se pleacă de la o dezvelire de sine, de la o \"punere în criză\", de o \"trecere la limită\" a lucrurilor obișnuite, îmbrăcate în vălul obișnuinței. Un cutremur al ființei ce cheamă sincron o transparență a percepției: \"umblu gol și pământul se zguduie până la capătul verde transparent\". Apa, simbol al sinelui profund, ori al duhului, cu valențe de rememorare și germinative, dar totodată și cu acel risc al abisalului, al iluziei ce captivează și ascunde ca un văl locul cel mai profund al conștiinței, din inima ființei. Apa este aici simțirea profundă a conștiinței mișcate de inspirație
ce aduce recuperator la lumină noul: \"iubesc apa aceasta pentru că știe să ridice la suprafață lucruri care uimesc\".
Eul liric aruncă cifre și timp în calea apei, ca pe niște punți și intervale de asimilare, de adaptare la o altă stare a ființei pe care acest flux o aduce cu sine. Este apoi evocată prin \"sicriul profetului\" o prezență absentă din câmpul perceptiv, însă prezentă prin duhul ce străbate prin cuvânt spre zorii unei \"alegeri\": \"sicriul profetului
colindă pe deasupra căutând omul/ce nu iese în evidență/prieten drag ascultă/doar tu\". Semnul distinctiv al acestei alegeri e smerenia, ca deschidere
spre Celălalt neîmpiedicată de complexele născute din mândrie.

În strofa a doua, ne apare în prim plan gestul lui Pablo, gest de o încărcătură iconică, al unei deschideri necondiționate de un scop mărginit. \"pierdut în sunet Pablo
întinde spre lume degete/fără să caute nimic/zâmbește unei clipe/înțărcată de gând\". Darul deși imperceptibil e un dar de sine ce poate fi perceput și răsplătit prin strângerea în mâini a apei, prin cuprinderea darului divin
sau îmbrățișarea duhului ce nu poate fi reținut ci doar sesizat inefabil: \"și strâng între noi apa aceasta/pentru că nu am/să-i răsplătesc\". Are loc o mișcare de ascundere de sine spre păzirea darului, simultan cu o uitare-părăsire
de sine care ajunge la finețea de a lăsa pe cel fugit să răscolească buzunarele, asemeni pomului ce lasă trecătorii să îi culeagă fructele. Cel fugit e pe undeva
imaginea fiului risipitor, ce caută prin buzunarele lumii darul de care duce lipsă, căruia i s-a sustras. Sunt doar câteva gânduri pe care această poezie mi le-a trezit ca o apă ce \"știe să ridice la suprafață lucruri/care uimesc\". Titlul arată acest raport între adânc și lumină, între apă și pământ, între atenție și nebăgare de seamă, în regimul unei treceri, al \"morții bătrânului\". Este o bătrânețe marcată însă de trăsăturile luminoase ale smereniei, împăcării cu realitatea timpului fugar... Aceste chei nu epuizează poemul, ci doar înțeapă suprafața apei, poezia rămânând în taina ei \"fără chei\", gustabilă ca întreg nedivizat.