florin caragiu

îmi place mult începutul: \"nu mai e nimeni alături
de când ai dispărut/ am început să torn dragoste în borcane/ de 10 litri și se tot umplu/ unul după altul\". Absența iubitei sau mai curând prezența ei sustrasă, și așteptarea, tensiunea venirii la prezență ce se insinuează pe fondul ei trece de la revărsarea subiectivității ca un preaplin al dragostei până la o acută presimțire, adulmecare a locului cu iz poetic al întâlnirii. Acesta este potențat de ambianța ninsorii și de nuanța exclusivistă a iubirii adolescentine pentru care lumea din afară dispare: \"de mâine vei zdrobi/ toate stațiile unde nu sosesc eu\". Pe acest drum chemarea capătă un accent poruncitor, întâlnirea detașându-se pe fondul iernii, cu nuanțe tragice. Nimicirea este în același timp o sublimare a forței de ciocnire a dragostei. Se intră aici în câmpul dragostei ca locuire și împărtășire. Zăpada se metamorfozează din element al \"deconstrucției\" în element al reconstrucției, al delimitării unui spațiu al intimității, al redescoperirii dragostei ca memorie a originilor și hrană a ființei: \"în tine mama să coacă dragoste/ să fim ca o pâine /să fim ca o pâine\". Titlul evocă firul fragil ce înaintează prin vitregiile lumii înconjurătoare spre un \"rai pierdut\" al bucuriei de a fi împreună.

Partea a doua mi se pare superbă, cu o curgere a metamorfozei imagistice într-un stil foarte firesc lipsit de orice forțări. Cadrul ferestrei deschide perspectiva spre o metafizică a darului, a venirii la apariție în curgerea temporală a unui continuum de prezență: \"fereastra din spatele meu are ramuri/ are motan pe pervaz uneori/ și spatele meu strâmb de călătoare/ se oglindește ca o ramură uscată și neagră\". Este un cadru în care se concentrează în lentila subiectivității o deschidere de perspectivă, o dublă oglindire, a chipului și naturii proiectate ambele în aceeași fereastră - în același timp ecran și mediu al comunicării cu ceea ce este dincolo de spațiul împrejmuit, locuit. Particularitățile, deformările se transmit în această reciprocă oglindire între impresiile exterioare și lăuntrice, astfel spatele strâmb este asociat cu ramura uscată și neagră. Fereastra este un loc în care medierea, jocul reflectărilor este dat de variația intenității și unghiului în care converg ochiul solar și ochiul liric. Fereastra este un spațiu de așteptare, un ecran de proiecție, al unui montaj în care se recreează spațiul și timpul. Durata e măsurată prin ritmul transfigurării, spațiul este imprimat de percepția ondulatorie a vibrației spirituale, a emoției poetice. În acest fragment trăiește o poezie pură.

În celelalte două se regăsesc sincopele unui strigăt din spatele măștii, limbajul se fracturează, ferestrele subiectivității au parcă gratii, trăirea e disimulată, falsificată de coji protectoare, de ciocniri și deformări subterane ale sensurilor, chiar în exprimarea durerii, rupturii punților, insuficienței în respirația existențială. Ruptura, inutilul, compromisul, baloanele de săpun, singurătatea apar ca niște locuri de refracție a durerii, a sentimentului incomunicabilității.

Memoria paradisului, chipului divin transpare printre gratiile, prin crustele realității transparentizate de oniric: \"Edenul văzut dintre gratii\". Este descoperirea în modernitate a străfulgerării transcendenței și chipului originar, a pomului edenic, în mijlocul stărilor conflictuale, a complexelor de atracție-respingere, plăcere-durere, iluzionare-nihilism, coborârea cu reflectoarele unei conștiințe difuze, transcendentale, specifice stării de vis, în labirinturile destructurării și pierderii de sine, în pragul morții.
Ajungând să prindă în iadul deznădejdii și al sinuciderii spirituale, în cioburi de realitate sau prin gaura cheii
tocmai acea fragilă și totuși inextinctibilă lumină a darului și chemării divine dincolo de peisajul accidentat al evidențelor, regizorul surprinde prin montajul crâmpeielor de vis și realitate, al alternanțelor de material psihologic și oglindiri ale alterității, de joc al libertății în câmpul polifonic al scenei vieții și imageriei oglindirii psihice, o vedere din punctul omega al existenței. Spectatorul este antrenat în desfășurarea valenței cathartice a contemplării estetice, prin întrepătrunderea planurilor, modificarea perspectivelor și unghiurilor de incidență a cadrelor, subtila reconfigurare topologică a spațialității și ritmare declanșatoare de emoții a temporalității în câmpul intersubiectivității scenice. Survolarea catastroficului, abisalului, și descoperirea în el a urmelor de viață și lumină, dau acea emoție originară a conștiinței în fața concreteței dramatice
sublime a vieții.

da, finalul dă bine, sugerează pasul înapoi, gestul de retragere în fața întâlnirii a ceea ce este \"cu totul altfel\", a ceea ce pretinde o chenoză-smerire sau lepădare de schemele \"omului vechi\". În același timp, se întrevede
condiția umană de hotar între timp și veșnicie, odată cu
neputința de a trece hotarul printr-un demers autonom, fără acea deschidere de sine ce \"pătimește cele dumnezeiești\" (Sf. Maxim). Umplerea cu pământ poate fi însă în anumite condiții și o umplere cu smerenie, prin care \"cele cu neputință la om\" se arată \"cu putință\" la Dumnezeu.

O interesantă trecere în revistă a motivelor ce stau în fundalul unei crize de comunicare. Sunt derulate într-un mod bine articulat temele oglinzii, ascunderii, absenței, eludării jertfei prin substituire, închiderii, artificializării și insularizării trăirii... Închiderea în convenție exprimă în fond o neputință de întemeiere, de rememorare a identității date de chipul divin si oferire de sine în rugul sacru. Aflăm în \"sfidarea anotimpului culesului\", în lipsirea de bucuria rodului, sursa \"uitării ființei\", a prăbușirii \"în sine\". Paralelismul vieților scufundate amplifică și mai mult sentimentul incomunicabilității.

această dilatare a dimensiunilor naște prin rezonanță sentimentul dilatării lucrurilor, spațiului locuit. De asemeni fluidul este modelat să capete duritate, capacitatea de a fi ciocănit. Simbolul nașterii e legat sugestiv de cel al punții și al urmării. Toate aceste alungiri, schimbări de stare, punți, ce susțin lirismul deschid orizontul faptului de a fi plecând de la istoricitatea ființei privite \"în icoana primei deschideri\", istoricitatea reflecției asupra ei, cum ar spune Heidegger: \"mâinile îi erau foarte lungi/departe chiar/miroseau a timp/de atunci mi-au crescut păr și zile\". Punerea în criză sugerată de furtună dă luminările finale, trimițând spre o paradigmatică \"ea\". Este, am putea spune, alteritatea complementară eului liric, centru de semnificații în jurul căruia se înfășoară parcursul poetic, partener al iubirii ori simțire lirică. De aici senzația de echilibru pe care o surprinde titlul, un echilibru al unei stări în dinamica temporalității.

typo: propia

\"nu poți să scrii cu pumnul strâns a durere\". Este o stare de sfârșeală ce adună toate înțelesurile și le lasă pe ape ca pe niște bărci plutitoare, este starea în care cauți \"lumina pietrei nescrise\" unde \"nașterea ta nu doare nu strigă\". Frumos ai suflat în pânza versului călător.

regăsesc aceeași fină survolare a purității și fragilității asociate cu nevoia unei paternități și asaltate de vâltoarea străzii în care gesturile tâlhărești apar ca niște umbre de iad despuiate de memoria inimii.

interesant ai transpus cu o linie nervoasă contururile celor două personalități, ce se întretaie și se asimilează reciproc. Un Nou An cu împliniri și bucurii!

Mulțumesc, Constantin, de \"micul torent\" colorat. Un An Nou Fericit să ai!

Mulțumesc, Uln, de împreuna-pășire în lumina din umbră. Se întâmplă că ea iese din ascuns și dezvelește continuu granița dintre taină și descoperire, acolo unde singur gestul de deschidere ființială către iubirea divină se face răspuns celor mai presus de răspuns...

Mulțumesc, Cristina, timpul poate fi privit într-adevăr ca o urmă a mișcării sufletului ca și scriitura ce capătă adâncimea unei amintiri din viitor. Îți doresc Mulți și Fericiți Ani întru noutatea mereu reînnoită a iubirii!

Am uitat să vă spun \"la Mulți Ani!\" întru bucuria Cuvântului... Să ne întâlnim cu bine în Noul An!

Mulțumesc, Uln, Mircea, Mariana, pentru cuvintele de suflet. O să las totuși \"curentați\", Mircea, că mi se pare că în acest caz senzația fizică e un bun conductor, transmite mai direct fluidul liric evocând tocmai prin contrast nemijlocitul unei trăiri de suflet.

alternarea timpurilor, a mișcărilor de înaintare și retragere, pașilor de dans, ridicării și coborârii cortinei, tăcerii și strigătului, creează un joc de lumini și umbre în care se face simțit suflul liric mânat de duhul iubirii ce alungă, numai el!, tristețea...

Mulțumesc, Mariana, mă bucur că ai făcut remarca despre muzică, ea așterne în cuvinte și pași rezonanțe de \"dincolo\"... îți urez asemenea, mulți și fericiți ani!

Mulțumesc Ioana, mulțumesc tuturor pentru semn și pentru sugestiile binevenite. Acuma sunt pe fugă, doar ce am apucat să vă citesc comurile și trebuie iar să plec. O să mă întorc să revăd poezia și să reflectez la ce ați spus mai încolo puțin. Sărbători Fericite și la Mulți Ani!

Nuța: Mulțumesc de trecere și urare, îți doresc și eu împliniri și bucurie peste toate încercările
vieții!

Mulțumesc pentru vizita-surpriză și cuvintele cu bătaie lungă, în trepte... Sărbători fericite!

Mulțmesc, Uln, de încurajări și îți doresc și eu un Crăciun cu pre-gustări de bucurie veșnică alături de cei dragi.