niște gânduri răzgâiate

Partea a doua mi se pare superbă, cu o curgere a metamorfozei imagistice într-un stil foarte firesc lipsit de orice forțări. Cadrul ferestrei deschide perspectiva spre o metafizică a darului, a venirii la apariție în curgerea temporală a unui continuum de prezență: \"fereastra din spatele meu are ramuri/ are motan pe pervaz uneori/ și spatele meu strâmb de călătoare/ se oglindește ca o ramură uscată și neagră\". Este un cadru în care se concentrează în lentila subiectivității o deschidere de perspectivă, o dublă oglindire, a chipului și naturii proiectate ambele în aceeași fereastră - în același timp ecran și mediu al comunicării cu ceea ce este dincolo de spațiul împrejmuit, locuit. Particularitățile, deformările se transmit în această reciprocă oglindire între impresiile exterioare și lăuntrice, astfel spatele strâmb este asociat cu ramura uscată și neagră. Fereastra este un loc în care medierea, jocul reflectărilor este dat de variația intenității și unghiului în care converg ochiul solar și ochiul liric. Fereastra este un spațiu de așteptare, un ecran de proiecție, al unui montaj în care se recreează spațiul și timpul. Durata e măsurată prin ritmul transfigurării, spațiul este imprimat de percepția ondulatorie a vibrației spirituale, a emoției poetice. În acest fragment trăiește o poezie pură.

În celelalte două se regăsesc sincopele unui strigăt din spatele măștii, limbajul se fracturează, ferestrele subiectivității au parcă gratii, trăirea e disimulată, falsificată de coji protectoare, de ciocniri și deformări subterane ale sensurilor, chiar în exprimarea durerii, rupturii punților, insuficienței în respirația existențială. Ruptura, inutilul, compromisul, baloanele de săpun, singurătatea apar ca niște locuri de refracție a durerii, a sentimentului incomunicabilității.