florin caragiu

Mulțumesc de surprinza plăcută și mă bucur că ai agățat un colț la plecare :)

este un poem deosebit, cu un modelaj bine realizat al jocului contrastelor, al intensității lirice. \"Teama de a trezi\" poetul ne introduce în jocul dintre sensibilitatea extremă și amplitudinea cosmică a reverberațiilor sale, ceva decisiv se întâmplă: \"lumea dispare încet/ n-aș vrea să observi nervurile acestui cântec/ care se desprinde din tine ca o frunză\". Sunt puse într-o corespondență memorabilă, cumva învăluită și învăluitoare, desprinderea cântului și transparentizarea lumii, urmând ca pe acest fond să vină o tușă de forță care creionează portretul poetului: \"un copac/ sau doar un poet înspăimântat de splendoarea căderii\". Tocmai această sensibilitate cere o vedere mereu învăluită în mister: \"n-aș vrea să te trezesc să-ți arăt moartea/ nu pot să-ți spun simplu că vom trece/ tu ești poet/ nu pot să-ți spun nimic în cuvinte\". Aceasta tocmai din cauza forței ei explozive care o face ca un zonă minată, sau expusă avalanșelor, peste care se pășește în tăcere, fapt exprimat prin niște metafore superbe: \"pielea ta ar exploda sub cântecul aspru al ploii/ de aceea țin în palme liniștea și te hrănesc cu ea\". Liniștea e mediul ei conductor și hrănitor, poetul fiind asemuit cu un pământ al limbajului, casă a ființei: \"ești un poet ca un pământ din care venim/ și în care ne întoarcem\". Totul este acoperit, conștiința poetului are nevoie să rămână învăluită pentru a continua să vadă ca într-un somn extatic (indicat și în retenția respirației), întrerupt de tresăririle ce arată totuși înregistrarea crizei de comunicare, pustietății, aleatorului, cealaltă față a lumii: \"dar tu nu trebuie să știi/ nimic despre însămânțările noastre/ ești un poet într-o gară pustie/ ești un poet care nu respiră/ ci tresare între plecări și sosiri întâmplătoare\".

E ceva copleșitor în această poezie, puterea de învăluire a dragostei ce nu poate fi stăvilită de plecări, bariere, prevestiri de rău, rostogoliri în lucruri separate. Prin caracterul ei de nelocalizat tocmai fiindcă vine din taina chipului divin ce iradiază prin ea, dragostea se arată cuprinzătoare, întâmpină de la capătul fiecărui drum, interceptează fiecare lungime de undă: „sunt pe aceeași lungime de undă cu toate drumurile tale”. În acest gest de adăpostire a celuilalt în propria ființă se rotunjesc drumurile, ca într-o proiecție stereografică ce asimilează planul cu sfera mai puțin un punct din care se “vede” (sau corespondent cu) “infinitul” tuturor dreptelor. Acest proces de compactificare, de aducere a planului cotidian în corespondență concretă cu sfera trăirilor lăuntrice îl realizează dragostea, pentru care punctul de corespondență al infinitului este inima. Aici se întâlnesc infinitul copilăriei cu al maturității și al bilanțului. Iubirea are o putere modelatoare asupra perceperii realității, o consacrează, punctele ei culminante, punctele de împărtășire a darului pe care îl poartă devin locuri de sărbătoare a ființei: “am de gând să îmi fac sărbătorile în toate locurile în care te-am câștigat”, sărbătoare trăită plenar până în fibrele trupului. Rostogolirile în lucruri separate, în actele simple și vitale păstrează memoria sacralității, a corporalității cucerite de lumina și chemarea lui Dumnezeu ce se prelungește-revarsă în concretul cotidian din taina Trupului lui Hristos-Bisericii, întru care cei doi sunt “un trup”. Remarc deci forța de învăluire și metamorfoză a formelor. Un exemplu: „eu o să merg cu capul în nori și cu picioarele pe pământ imaginându-mi că sunt la fel de înaltă ca ploaia”. Aș îndrăzni o singură sugestie, “în pielea comună” este, după părerea mea, în plus (mai ales că puțin mai sus apare “epiderma”, deci ceva din aceeași familie), îngreuiază și tocește efectul “încăperii rotunde” care dă un ecou fantastic, și după care ai putea lăsa un rând alb ca să continui cu “știu că după aceea”. Felicitări și spor în continuare.

Mă bucur să te aflu prin preajmă, mulțumesc de semn. Ar merge și cum zici tu, dar se poate și așa: eu agățasem, tu agățasei...

adriana: pentru mine ai și pus-o, mulțumesc mult și mă bucur că ai găsit aici un culoar prielnic sensibilității tale.
dan: îți mulțumesc de punctările precise și aprecieri, mă bucur că ai trecut pe aici.

îmi plac în mod deosebit strofa a doua și ultima. Interesantă e crearea senzațiilor de apropiere și de inserție a verticalității, care se îmbină.
\"Oamenii dezorientați și înalți se colorau apropiindu-se de el\" este o asociere de efect, la fel ca și \"steag ... lung până în centru pământului ca un strigăt\".
Expresia \"măcina o melodie\" surprinde și ea plăcut. Atmosfera e de detașare cu accente de ironie și irumperi de dramatism.

Mie mi se pare sugestiv creionată starea de target în fața gândurilor \"rebele\", lăsarea lor ca noapte și frig. Voința ce nu se poate elibera în \"act\" nu le poate rezista și atenua decât prin însăși conștiința de sine și a schimbării de stare, ce poartă semnul asediului lor și raportării fie și pasive la ele.

Cristina: Mulțam de trecere și semn, mă bucur că ți-a plăcut.

Tamara: Mulțumesc de remarcile atente, ești binevenită prin \"hățișurile\" mele.
Anni: mă bucur că ai văzut răscrucile, și că te regăsesc pe aici... tu scrii foarte frumos Anni, te citesc și eu cu interes.

Mulțumesc de tricotarea versurilor :) și aducerea în pagină a stării de interogație aflată la originea filosofiei...
cu drag,
Florin

compostez și eu biletul pentru această călătorie minunată prin cețuri sub lumina lunii, către cămara cu imagini a memoriei. Interogarea filopoetică are loc cu dezarmanta candoare a sincerității: \"te întreb pentru că eu încă nu am idei frumoase\". Imaginile bucuriilor și așteptărilor de copil se înlănțuie la granița dintre trezie și vis, evocând fericirea și voluptatea unei atmosfere de basm: \"eram tare fericită când auzeam creanga caisului din fața casei/ lovindu-se de burlanul ruginit\". Este extraordinar cât de puțin îi trebuie sufletului de copil pentru a trăi sentimentul de fericire în \"lumea sa mică\", cum simțurile sale colorează afectiv fiecare detaliu, pun în relație, îmbracă lucrurile, simt densitatea întrebătoare și chemătoare a existenței ca tărâm al descoperirii. Percepția de copil înregistrează și umanizează cu frăgezimea uimirii lucrările micilor făpturi necuvântătoare ce-i populează lumea din jur. Apar imagini superbe ce prezentifică amintirile cu o concretețe savuroasă: \"pisica ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu mușcate mestecând voluptuos molii adormite\", \"păianjenul din colțul camerei termina plasa și adormea sătul lîngă resturi de țânțari\", apoi păianjenul, cheile, lumina ce se aprinde, luna ce \"mă ia în brațe\", genele întredeschise, fir mergând până la imaginea primală a suferinței mamei: \"mama plângea mototolind între batista cu dantelă și chei pozele ei\", imagine de nedezlegată taină. În final se revine la imaginea ceții, oferind un contur circular inserției conștiinței în tainițele memoriei. Eul liric rămâne amprentat, îmbogățit de atmosfera acestei călătorii în lumina lunii: \"cred că e târziu și luna mă strânge în brațe\". Cheia de intrare spre o afectivitate restaurată este acum la îndemână: \"cheile ar trebui să fie în poartă\". Titlul e într-adevăr, cum spunea și Ioana, extrem de insolit! Felicitări!

Mulțumesc de trecere, Daniel, mă bucur că ai găsit ceva pe placul inimii, ești binevenit.

iată cum oprirea gândului se face prilej de trezire și intrare în hora celor ce sunt, muntele, casa, ochii și pragurile devin locuri fundamentale de adăpostire a acestei emulații a luminii în viul ce o primește și o lasă să treacă mai departe comuniant. Eul liric pășește în toposul unei sărbători a ființei, în icoana învierii, acolo unde mama \"nu mai doarme\" și tata \"nu mai vede pământul negru\", iar cei de pe drumuri \"joacă iarba sub tălpi\", semn al aflării locului sacru. Este o țară a trăirilor mișcate din înalt, în care viața se aseamănă Dumnezeului dragoste, păstrându-se în simplitatea dincolo de cuvinte și totodată în detaliile ce arată unicitatea și bogăția concretă a
a ființei-în-act, a amprentei inconfundabile a Persoanei împlinite în iubire. Tocmai iubirea ca împărtășire de lumină și dăruire de sine se arată în cel mai înalt grad ca păstrătoare a detaliilor, ca revelare iconică a chipului
apofatic al ființei. Amănuntul \"face diferența\", păstrează
condiția iubirii ca dăruire de sine și împărtășire neamestecată. Tocmai de aceea titlul mi se pare bine ales. Prin stilul ei firesc și penetrant poezia ni se oferă ca o descătușare a forței latente în cuvântul-lumină, o sclipire a \"frumuseții de rai\".

Excepțional sonet, durerea ia ca un șuvoi de lavă cuvintele. Iubirea deconstruiește măștile, rămâne mereu în câmpul autenticității, ia strigătul ce străbate ca un cutremur peisajul ruinelor lumii, sub care omul viu se stinge. Limbajul bogat, plastic, rafinat dar și viguros, mânuit cu o plasticitate care impune, face să apară o panoramă a subteranelor ființei ieșite apocaliptic la lumină. Impresia creată devine răvășitoare. Felicitări pentru sonet și mulțumiri pentru toată creația ta, te citesc constant, chiar dacă nu las com decât mai rar.

eu personal cred că sursa inspirației e mult mai vastă și în primul rând nu vine din nemulțumirea față de lume, ci din fascinația darului care găsește evident și în nemulțumirea față de lume dar și în multe alte stări prilej să suscite un act donator. Iar emoția estetică în fața morții nu poate avea ca temei fondator stranietatea întâmplărilor, care este în fapt generată de anumite concurențe, fisiuni, și nu fondează nimic în sine. Această emoție, după părerea mea vine din impactul cu ireductibilul tainei pe care moartea, ca loc sustras cuceririlor lumești, dar cuceritor prin însuși inevitabilul său, îl generează. Remarca lui Muller surprinde tocmai prin stranietatea ei, și cred că asta și urmărește, are desigur o parte de adevăr, dar mi se pare marcată de un anume manierism reductiv.

un poem despre metamorfoze, despre starea de capitulare, de suspendare trăită la marginea abisului. O prezență-absență de consistența norilor creează acea transparență prin care străbate lumina conștiinței. Întru aceasta, fiecare cădere mărturisită devine un pas înainte pe scara treziei. O înaintare spre regăsirea de sine ca loc de sălășluire în odihna nesfâșiată de iluzii. Somnul este simbol al ieșirii din zbucium în necondiționatul iubirii divine care \"dă chip\" celui ce și-a \"pierdut\" chipul. Este un poem despre cădere și mașina timpului, despre cădere ca punct critic și metanoia ca punct de întoarcere, o punere în abis a întrebării hamletiene asupra ființei. Dacă moartea pune în criză viața prin taina de la hotarul ei, somnul fără vise e semnul tainei ca taină.

Mulțumesc de trecerile tale care îmi dau imbold să continui...

am făcut modificările sugerate, e mult mai bine, mulțam frumos, Dana

Mulțumesc mult, Dana, remediez îndată.

camelia: ce surpriză plăcută, mulțumesc de trecere și punctarea crescendo-ului.