Jurnal pe bilete de autobuz 2

Anni,
ăsta e Timpul regăsit! Evocarea ta este impresionistă, aduce în prim plan timpul fiecărui obiect păstrat intact în amintire, aureolat puțin de perspectivă.
Nimic romanțios, patetic în aceste trăiri trecute.
Ai o forță în cuvinte luminoasă, discretă, morală !
E atâta artă în îmbinarea celor două secvențe temporale, prima construită prin simplitatea limbajului, prin autenticitate, a doua e proustiană, poartă amprenta impresionistă, a amintirii.
Îmi aleg partea cea mai profundă, revelarea poeziei micii făpturi, a universului necuvântător:

\"dupa ce ascultam si lanțul câinelui si pisica ce sarea de pe un prun peste pervazele pline cu muscate
mestecind voluptos molii adormite
auzeam cum paianjenul din coltul camerei termina plasa și adoarmea sătul lîngă resturi de țânțari\"
Spaima pluvială mi-a amintit de Bacovia, altă ancoră culturală a liricii tale.
Știu că adâncimea poetică e rodul unei îndelungi suferințe, al unei experiențe acute.
Încă o dată remarc titlul atât de insolit!

compostez și eu biletul pentru această călătorie minunată prin cețuri sub lumina lunii, către cămara cu imagini a memoriei. Interogarea filopoetică are loc cu dezarmanta candoare a sincerității: \"te întreb pentru că eu încă nu am idei frumoase\". Imaginile bucuriilor și așteptărilor de copil se înlănțuie la granița dintre trezie și vis, evocând fericirea și voluptatea unei atmosfere de basm: \"eram tare fericită când auzeam creanga caisului din fața casei/ lovindu-se de burlanul ruginit\". Este extraordinar cât de puțin îi trebuie sufletului de copil pentru a trăi sentimentul de fericire în \"lumea sa mică\", cum simțurile sale colorează afectiv fiecare detaliu, pun în relație, îmbracă lucrurile, simt densitatea întrebătoare și chemătoare a existenței ca tărâm al descoperirii. Percepția de copil înregistrează și umanizează cu frăgezimea uimirii lucrările micilor făpturi necuvântătoare ce-i populează lumea din jur. Apar imagini superbe ce prezentifică amintirile cu o concretețe savuroasă: \"pisica ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu mușcate mestecând voluptuos molii adormite\", \"păianjenul din colțul camerei termina plasa și adormea sătul lîngă resturi de țânțari\", apoi păianjenul, cheile, lumina ce se aprinde, luna ce \"mă ia în brațe\", genele întredeschise, fir mergând până la imaginea primală a suferinței mamei: \"mama plângea mototolind între batista cu dantelă și chei pozele ei\", imagine de nedezlegată taină. În final se revine la imaginea ceții, oferind un contur circular inserției conștiinței în tainițele memoriei. Eul liric rămâne amprentat, îmbogățit de atmosfera acestei călătorii în lumina lunii: \"cred că e târziu și luna mă strânge în brațe\". Cheia de intrare spre o afectivitate restaurată este acum la îndemână: \"cheile ar trebui să fie în poartă\". Titlul e într-adevăr, cum spunea și Ioana, extrem de insolit! Felicitări!