lumea dispare încet

este un poem deosebit, cu un modelaj bine realizat al jocului contrastelor, al intensității lirice. \"Teama de a trezi\" poetul ne introduce în jocul dintre sensibilitatea extremă și amplitudinea cosmică a reverberațiilor sale, ceva decisiv se întâmplă: \"lumea dispare încet/ n-aș vrea să observi nervurile acestui cântec/ care se desprinde din tine ca o frunză\". Sunt puse într-o corespondență memorabilă, cumva învăluită și învăluitoare, desprinderea cântului și transparentizarea lumii, urmând ca pe acest fond să vină o tușă de forță care creionează portretul poetului: \"un copac/ sau doar un poet înspăimântat de splendoarea căderii\". Tocmai această sensibilitate cere o vedere mereu învăluită în mister: \"n-aș vrea să te trezesc să-ți arăt moartea/ nu pot să-ți spun simplu că vom trece/ tu ești poet/ nu pot să-ți spun nimic în cuvinte\". Aceasta tocmai din cauza forței ei explozive care o face ca un zonă minată, sau expusă avalanșelor, peste care se pășește în tăcere, fapt exprimat prin niște metafore superbe: \"pielea ta ar exploda sub cântecul aspru al ploii/ de aceea țin în palme liniștea și te hrănesc cu ea\". Liniștea e mediul ei conductor și hrănitor, poetul fiind asemuit cu un pământ al limbajului, casă a ființei: \"ești un poet ca un pământ din care venim/ și în care ne întoarcem\". Totul este acoperit, conștiința poetului are nevoie să rămână învăluită pentru a continua să vadă ca într-un somn extatic (indicat și în retenția respirației), întrerupt de tresăririle ce arată totuși înregistrarea crizei de comunicare, pustietății, aleatorului, cealaltă față a lumii: \"dar tu nu trebuie să știi/ nimic despre însămânțările noastre/ ești un poet într-o gară pustie/ ești un poet care nu respiră/ ci tresare între plecări și sosiri întâmplătoare\".