florin caragiu

\"nu se mai întâmplă nimic. ai desenat o umbră
după un timp umbra te-a înghițit\" - asaltul imaginarului

întâmplările îți fură brațele îți macină picioarele
alergi cu tot ce-ți rămâne - asaltul realului

\"inima ta ca un scut foarte greu
se lasă toată pe mine\" - imaginea care mi-a plăcut cel mai mult - lovitura de grație a iubirii, în același timp lovire și ocrotire, real și imaginar, scut și piatră de mormânt

toate acestea au acel caracter de universalitate care se regăsește în viețile fiecăruia dintre noi

Moneda de schimb: sâmburii sau nucleele identitare ale spiritului românesc culeși de sub copitele acestui tăvălug de acum al istoriei, de către degetele delicate ale poeților. Păstrați în amfora inimii și aruncați la vremea lor în grădinile Europei, sâmburii vor da rodul ce va hrăni steaua generațiilor viitoare. Mica mea interpretare-joc are mai mult sau mai puțin legătură cu textul, care mi s-a părut ușor enigmatic, o cavalcadă a \"rădăcinilor-semne\".

mi-a plăcut în mod deosebit imaginea interiorității în care vibrează sunetul și mișcarea, \"zborul pe loc\": \"inima se aude bătând/ ca două sunete cu aripi împerecheate\". Ambianța dată de cuvintele cântate sau șuierate predispune la o învelire \"în toamnă\", la uitări regeneratoare...

Maria: Îți mulțumesc de sensibilitatea și acuratețea interpretărilor purtate cu frumusețea și rotunjimea unui act creator. Sfârșitul într-adevăr are niște aripi ale lui.
Ioana: Îți mulțumesc de încurajarea de a prinde în buchet poezia, parcă mi-ai citit frământarea, că tocmai mă bătu gândul să \"cern apele\", să mă joc de-a alesul unor poezii pentru un eventual volum. Visuri! :) Mă bucur că ți-a plăcut.

Îmi place ce ați făcut voi aici, evocarea stării de singurătate ce poartă ca un loc cald încă urma unei prezențe, netrăitul, tensiunea așteptării, dispariția, pierderea conturului palpabil schițată între mimarea nepăsării și fulgerul dorinței. Stingerea întrebărilor, speranți, vederii se prelungește surprinzător într-o vedere clară asupra panoramei cu o rezonanță de drum al calvarului, în care imaginea neclară se limpezește:
\"m-am trezit privind spre drumul încețoșat pe care treceau oamenii/ cu capetele plecate/ erai și tu acolo\". Felicitări!

Și aici este o idee deosebită, imaginea are impact, poezia și imaginea se oglindesc reciproc, își împrumută din forță și contraste. Întrebarea asupra memoriei zguduie de la început, creează un \"gol de aer\" în care e prinsă și subversionată siguranța recepției, sensibilitatea receptorului. Memoria e în fapt mediul de viață al amprentei realului, un mediu ce reține dar și amortizează.
Problema cunoașterii, a descoperirii identității, este legată de întrebarea asupra prezenței și absenței. Poza dezvăluie o prezență absentă, sau/și o absență prezentă, pe un fond ce îmi amintește de \"aruncarea-în-lume\" evocată de filosofie. Tocmai în acest câmp al bucuriei neraționalizate, al mâinii \"murdare\" de \"culorile\" paletei existenței, cu dramele și accidentele ei, se naște \"miracolul minuscul\" sau \"bucuria târzie a cărnii\", simbol al concretului străbătut infinitezimal de lumină. Memoria este mișcată de duhul viu ce învie trăsăturile celuilalt și îi adăpostește spiritual prezența, duh la rândul lui mișcat de lumina \"străină\" ce îl caută:
\"acolo unde începe uitarea / totul atârnă
de măsura inocenței / stricăciunii
dintr-un străin\". \"Ultima rămășiță\" e locul reînnodării firului, al unui posibil nou început.

Este aici într-adevăr un text de excepție. Trupul și soarele, trupul și fiara sunt perechile fundamentale între care „totul se vede”, a căror urmărire pasionată și pasionantă stabilește amploarea viziunii spirituale și tensiunii lirice. „Sângele” îmi pare semnul conștiinței asupra scurgerii timpului și „tăieturilor” existențiale. M-a impresionat plăcut vigoarea schimbărilor de planuri, oscilația bine ritmată între static și dinamic, ineditul articulărilor membrelor și actelor în această curgere ce aduce împreună înaltul și abisul, înghețul și arderea, ascunderea și dezvăluirea, forța și slăbiciunea, iubirea și vulnerabilitatea, intimitatea și sălbăticia, vederea și orbirea, frumusețea și riscul, liniile de continuitate și fractură.

versul proaspăt și meandrat transpune într-o stare de reverie și ludic. Substituirile surprinzătoare indică nevoia de spațiu și mișcare, jocul de lumini și umbre, surprinderea acelor trăsături esențiale ce vibrează în chipuri și le dau expresivitate. Sunt imagini de o plasticitate și savoare remarcabilă: forma curții dă spațiu jocului \"printre capsule de maci\", apoi modelajul \"cu somn îmbelșugat/ de lumină rotundă/ de umbre subțiri și de miresme\", evocarea fecundității imaginarului: \"polenizând pătrățele de geamuri cu sâmburi de pepeni\". Desenatul în nisip, traversatul curții și străzii de-a bușilea spre lumea cea mare sunt imagini insolite ce caligrafiază zonele aurorale ale ființei, unde sensurile se regenerează, se îmbujorează de ineditul aventurii și uimirii. Numele însele sunt flash-uri de acțiune și culoare, de ființă și mișcare. iar toate acestea se înmtâmplă în lumina unui surâs tandru, ușor melancolic, \"un surâs copiat după inimă/ ca printr-o foaie de calc/ așezată strâmb între piepții cămășilor noastre\". Este un poem despre revenirea la acea stare de uimire și inocență care îngăduie numirea, despre surprinderea actelor prin care identitatea eului liric revendică atenție și se lasă sesizată. Sugestivă e și asemănarea cu pieile roșii care prin viața pe care o duceau aveau o plasticitate neobișnuită a numirilor și corespondențelor. Mi-a plăcut fluența caligrafică a versului.

Floriane, cercetează cu calm intelectual poeziile de mai sus pe care le vom citi sâmbătă, nu înțeleg pentru ce te crispezi, până la urmă ce nu pricepi, că e limpede ca apa de izvor? Sâmbătă va citi Andreea, care vine tocmai de la Paris și îi urez să ajungă cu bine, să fie în formă, și o să mai citească și subsemnatul. O să fie o atmosferă faină cu critici mai mult sau mai puțin furtunoase care să ofere anumite repere sau perspectivări din diverse unghiuri. Acum sperând că totul e clar, vreau să îți spun că ești binevenit, mă bucur să te revăd.

offf, m-am grăbit și nu se înțelege, am vrut să zic în final că îi mulțumim și editorului care a trecut la offtopic, căci mai mult ca sigur nu a fost cu intenție.

Călin: Da, cum foarte bine ai remarcat, e o legătură între imaginea mărului și poarta sărutului. Gestul de unire a jumătăților sau poarta sunt trecere către restabilirea comuniunii în lumina lui Dumnezeu. Mulțumesc că ai adus aici și cuvintele inspirate ale lui Constantin Noica.

Mulțumim tuturor pentru trecere și semnul lăsat. Îmi pare rău de comul de mulțumire al lui Dan cu o glumă nevinovată, nu înțeleg nici eu de ce a fost trecut la offtopic, o fi vreo scăpare, oricum îi mulțumim și lui de trecere, nu are sens să ne poticnim de atâta lucru.

un vers ce se pune piua, cheia titlului se pare, pentru a servi ca treaptă poetului ce vrea să ajungă la loc înalt: \"Aș da aripa de grindă...\"
...pivuba...piuasvbpiua...

Mulțumesc, Maria, pentru interpretarea ta atentă care \"ține\", urmărește pertinent \"liniile de câmp\" ale suprafeței lirice.
Mulțumesc atât pentru lumina lăsată, cât pentru sfat, dar pe ultimul vers l-am gândit să fie \"cireașa de pe tort\"...

Dana: Păi de-abea puseserăm măru\' la loc, acuma vrei să îl rupem în două? Ha! :)) Mulțam că trecuși pe-acilea ca tot omul curios! Mă bucur că ți-a plăcut ideea...
Maria: Mulțumesc, Maria, de prelungirile poetice.
Mărul a fost pus de cei doi într-o creangă din
pomul Vieții! :)

Poezia începe surprinzător de direct, ne pălește atmosfera intensă creată prin plânsul, iată, cu lumina stinsă, ceea ce indică un plus de tensiune, un contrast ce nu ține de lumină-întuneric în sens fizic. Suntem conduși pe acest culoar în sfera spirituală, unde apare nevoia de căldură, de jarul inimii: \"de ce plângi cu lumina/ aprinsă?/ te plouă pe spate și mâinile-ți/ tremură/ fă focul dă drumul căldurii/ ațâță jarul/ cu inima mea\". Curgerea e foarte frumoasă, neîngreuiată de nimic, de parcă ar fi cel mai firesc lucru, repet, deși în alt registru decât cel fizic.
Strofa doua e elementul de ușoară distragere-relaxare a atenției, imagina țâncilor induce un zâmbet, durata subiectivă e punctată: \"ei cresc în odaie\". Se joacă de-a orbul călare, o imagine a ludicului atmosferei familiare, în care stările și lucrurile se oglindesc reciproc, se mimează, se încalecă, fără o vedere focalizată.
Versul din strofa a treia trece între-un registru al polarităților: cititul și baia, o alăturare cu o nuanță de umor, prefigurând iată umbrit contrastul logos-eros care se opun dar și se atrag.
Pe fondul acestei stări apare ispita: chipul văzut aici ca aparență atrăgătoare, momeală, măr al cunoașterii, asupra căruia se mută aici în concret întrebarea asupra perechii logos - eros. E interesantă circularitatea poemului, aproape inaparentă. Poate să surprindă, dar poemul își conține răspunsul! Ce anume ce unește logosul și erosul, răspunsul la această întrebare se află în prima strofă: \"fă focul dă drumul căldurii/ ațâță jarul/ cu inima mea\". Este nimic altceva decât agape, simțirea inimii, dragostea de suflet care le cuprinde deodată și nu rupe fructul din pom, nu rupe erosul de logos, pomul cunoașterii ci le aprinde pe amândouă cu jarul din inimă, cu iubirea purificată de har.

Este într-adevăr un poem cu o mare putere de „săgetare” lirică. Fiecare mișcare e parcă amplificată de oglindirile ei: apleacă-ți - oprește-ți, oprire – zbor, frunzele moarte – vântul mă minte, strigă - tinde, mâna- inima, străine – dreaptă, sunt corespondențe în prelungire, simetrii sau antisimetrii subtextuale ce amplifică efectul de “avalanșă”. Într-un poem autentic despre iubire abundă repetițiile ca și structurile duale, de opoziție sau întărire care creează culoar și pantă fluxului liric: Cine-cine, împresoară-lovește, nu te chem – tu vii, iubite- rădăcinile-s grăbite, se-nchide – se stinge. E o mișcare care se propagă în așa fel încât învăluie eul liric printr-o “stingere” a simțurilor care e un plus de vedere a sufletului, o stârnire a duhului. Ritmul induce o atmosferă de ritual. Moartea, topirea, povara, apăsarea, frângerea, strângerea de toamne pe care eul liric le resimte sunt ca niște straturi translucide care cresc transparența și cheamă iradierea intensității lăuntrice. Aceasta pregătește momentul de grație al revelării unicității iubirii care ea, singură, caută și întâmpină, umple și eliberează: “Doar tu mă mai cauți, doar tu mă mai lepezi/ sunt ție pădure cu zilele repezi/ singurătățile tale/ doar de mine sunt pline/ tinde-ți mâna, mâna dreaptă“. Inima dreaptă e pe undeva un simbol al inimii lăuntrice, care tronează în iubire de-a dreapta slavei lui Dumnezeu. Mâna dreaptă trimite la gestul de dăruire ce împlinește și deschide în concretețea trăirii cele de taină ale inimii. Mi-a plăcut poezia, prin ritmul și muzicalitatea sa, accentele și densitatea semnificațiilor, și nu în ultimul rând titlul inspirat ce indică o moarte-acoperire trezitoare de cânt - descoperitoare - este o încântare.

Sunt onorat de invitația primită, mă bucur să pot fi alături de Andreea sâmbătă. Sigur că stilurile și abordările sunt sensibil diferite, și mi-ar fi plăcut, ar fi fost de preferat, după părerea mea și se pare și a lui Felix, o combinație Andrei-Andreea, dar dacă e să fie, ne vom adapta la situație. În ceea ce privește lansarea volumului \"Memoriile unui Isihast\", îmi pare rău dar nu o s-o putem organiza după cum plănuisem săptămâna aceasta, din cauza unor schimbări intervenite în programul invitaților. Îmi cer scuze Elei și tuturor, lansarea se va amâna pentru o dată ulterioară.

frumos zbor ai împletit aici, Maria, mulțumesc...

Mulțumesc mult de gândurile frumoase... mi-ar fi plăcut cifra 8, un infinit în picioare :)

desigur: surpriza :))