florin caragiu

Întâi și întâi ideea că marea șterge urmele mi se pare prea evidentă... Apoi e vorba de o atingere, nu de rănire, fiindcă deși în \"suire\" cuvintele sunt săgeți, în \"coborâre\" sunt ploaie. Iar a răni coasta lui Dumnezeu e o metaforă, nu e ca la oameni când tragi cu arcul, e acea simțire a faptului că al tău cuvânt e de fapt spus din inimă. Zic și io așa. Cât despre nevolnicie eu îi spun tăierea voii sau lăsarea în voia lui Dumnezeu și e ceva diferit. Mulțumesc de trecere și săgetuțe :)

Bine ai revenit, Bogdane! Este o poezie densă, în multe straturi. Mi-a plăcut în mod deosebit: \"undeva sacralitatea isi dizolva presimtirile unei morti (aici vezi că e un typo!) premature si neintelese\", ce poate fi văzută ca o topire a prafurilor de culori-stări pe paleta unei vederi de la hotarul trecerii... apoi ideea de a arunca cu îngeri în oameni, ca o dorință de a-i atinge de sacru, de a-i albi și înmiresma... numele înscris în cer indică acea condiție de integralitate restaurată suflet-trup jumătate-apă jumătate pământ...

Am trecut pe aici mi-am extras din poezie câteva mostre-pietricele: \"trecea un soare stingher pe strada mea... sângele e roșu elian pietrele întotdeauna albastre... cu umerii aduși înainte desenezi o hartă... călătoriile noastre privesc inocent... pot decupa din urma renunțărilor un om negru\". Negrul poate fi starea de deznădejde, sau culoarea ce nu se combină cu celelalte fiindcă murdărește culorile, ori demonicul, sau moartea, sau ceea ce e nepătruns, sau partea din om care a rămas în umbră și poate fi câte și mai câte. Aici e cumva amenințător, rânjetul atent îi dă un aer de hăitaș... dar... e mai mult un negru de fum... căci aici nu mai e nimeni...

și în primul rând rugăciunea e o întoarcere e cum spunea Vasile Voiculescu o întoarcere-călătorie spre locul inimii...

Ai dreptate, mișcarea liniară se compune mereu în conștiință cu o mișcare circulară, de asimilare a istoriei personale și colective, precum și a străfulgerărilor intuitive asupra celor ce vor veni, la întretăierea dintre trecut și viitor. Mulțumesc de trecere și semn!

Silviu: Să știi că, vorbind cu discernământ, a apela la credința altora cere nu puțină credință!
Raluca: Da, e o legătură foarte directă și aș putea spune dezlegătoare.

Interesantă imaginea liniștii dense ca o moarte, o moarte-noapte ce cheamă cântul și culege tristețea. Spre adevăr aici nu se urcă, ci se coboară, adevărul nu se cucerește ci se transmite prin atingere. Este o înaintare în regimul nu al efortului ci al adâncirii în taină, al urmării îngerului ce ia forma \"visului alb\". Acel enigmatic \"mă voi desprinde
așa cum o pasăre se leapădă de cer\" pare a sugera o paradoxală lepădare de sinele-cer și revenire din starea abisală în pământul în care se aude \"somnul apelor curgătoare\", \"apele vii\" în care cerul se oglindește și odihnește. Mi-a plăcut să \"mă joc\" (un joc serios dealtfel) cu interpretarea pe marginea textului tău. Mai trec.

Remarc o deosebită aplecare spre plasticizarea unor stări, percepții și mișcări sufletești prin asocieri: amfora gleznelor, piramida inimii, nisipoase făpturi, genunchiul vioară, arcul tandreții, raza sângelui, norii fractali, luna feței. Mi-au plcăut în mod deosebit: \"uite ceru-i sub noi/ lângă amfora gleznelor tale se-adună/ nisipoase făpturi\", îmi amintește de acea imagine a cerului ca \"așternut al picioarelor lui Dumnezeu\", sau loc de odihnă și întărire al picioarelor (actelor, gesturilor, faptelor) iubirii. Mi-au mai plăcut: \"piramida inimii tale/ unde s-a îngropat/ tăcută/ dragostea noastră\", \"doar în raza sângelui tău valsează încă/ tandrețea\", \"răsăritul viscolește durerea\", \"sunt mult prea sus să te sărut
... și luna feței tale aș pleca-o dimineții eterne\". Chemarea de a prinde mâna oglindește o dăruire de sine spre ocrotire, o stare încă nefărâmițată, netransformată în nisip, în care conștiința abisului este pătrunsă de transparența luminii Zilei neînserate ce va să vină.

mi-a plăcut dezgroparea din universul omului-mașină, din plasa de păianjen a lui \"nu\", a imaginii \"AceluiA cu picioarele tari\" dintre noi, care \"poartă în spate/ neîngropații din învățăturile toate\". Inima izbită de gânduri-răngi, cerul din închipuiri-praf de cretă, istoria cu tăvălugurile ei-plămâni de fier și piatră, ajung să se desprindă de real, de viața \"la cald\", devin \"programate\". Îndoiala ajunsă scop în sine macină și înstrăinează, face indiscernibil cursul firesc al lucrurilor. Realul, chipul, libertatea, copilul sunt îngropați încet în diferite măsuri sub concepte-artefacte abstracțiuni din care numai AcelA în care toate sunt \"da\" poate să extragă, să poarte și să transmită miezul viu. Acest miez e o scânteie în fiecare dintre noi: \"în cine nu triumfă în fiecare zi Copilul\". Interesant finalul, în care se vede cum acel \"Nu\", ruperea domestică a voinței fie și pentru o clipă din afirmativul unitiv al conștiinței iubitoare, rupe continuitatea, firul actului asumator. Am făcut o interpretare personală, sper să nu mă fi abătut prea mult de la intenția autorului. Oricum, textul e o entitate \"deschisă\", admițând pluralitatea interpretărilor. Un poem cu picioare tari.

Mulțumesc pentru că ai văzut așteptarea, sugestia, decantarea, căutarea formei eliberate de excese formale. Trecerea ta este ca de fiecare dată prețioasă.

Uln: Mă bucur că ți-a plăcut. Ca să-ți spun sincer, nu văd tocmai așa lucrurile privitor la \"liberare\". Știu că există o diferență între mentalitatea iluministă apuseană și cea filocalică răsăriteană în privința libertății, am observat însă că odată cu globalizarea cele două perspective se repun în discuție pentru fiecare om în parte, și au loc demersuri critic-recuperatoare între culturi.
Mie mi se pare că receptarea din partea cititorului e uneori lipsită de libertate atunci când împarte poezia în laică și religioasă, când vede constrângeri acolo unde sunt deschideri și deschideri acolo unde sunt constrângeri.
În viață, legătura cu Dumnezeu o văd ca eliberatoare în cel mai înalt grad, fiindcă nimic nu amenință libertatea, nu mărginește și plafonează omul ca întreg în afara patimilor, a păcatului ca \"despărțire de Dumnezeu\", ca uitare sau opoziție. Pentru mine nu există nimic laic în sensul de \"în afara\" relației cu Dumnezeu, fie că o conștientizăm, fie că nu. Deci o scriere care conține elemente religioase este un lucru firesc, o deschidere firească, adică înscrisă ca o vocație în firea omului. Nu e nevoie să mă forțez sau să mă constrâng pentru asta fiindcă ține de viața mea de zi cu zi, de exprimarea liberă a vieții ce caută exprimarea și împlinirea concretă. Și în fapt orice scriere exprimă o relație cu cuvântul care e al Cuvântului. Întâi de toate libertatea sau gradele de libertate le ai sau nu le ai, libertatea e modul iubirii, ce deschide un câmp infinit de lucrare: \"iubește și fă ce vrei\". Libertate nu mi se pare a fi alegerea de a-ți pierde libertatea, curajul \"alegerii contrare\" de a fi \"în afara\" relației cu Dumnezeu, care aduce pierderea libertății. Fiecare vede bineînțeles în felul lui, eu văd oricum ca pe ceva foarte propriu maturității la care s-a ajuns în contemporaneitate să se distanțeze critic față de o separare artificială între domenii ce în fapt se întrepătrund. Din necesități metodologice, s-a procedat la o fragmentare a întregului viu în bucăți, știința fiind caracterizată de caracterul local și operatoriu. Din cauza exceselor intelectualiste, se uită că separarea este doar ceva reductiv, o abstractizare, din necesitatea izolării unor felii de realitate pentru descoperirea unor anume legi, regularități, principii de funcționare etc. și se trece într-o separare ideologică. Părțile întregului ajung să fie privite ca disjuncte, ca organele după o disecție, ca părți aflate în relații de exterioritate reciprocă. Or se uită aici de principiul fundamental al vieții spirituale și anume întrepătrunderea, concept-cheie în tradiția răsăriteană. Acest concept tinde să fie revalorizat tot mai mult peste tot, inclusiv în Apus, vezi fenomenele de holism, entanglement și non-localitate din fizica cuantică. Deci, ca să mă întorc la obiect, religia, știința, filosofia, arta sunt \"domenii\" care se întrepătrund când ele exprimă viața omului întreg. Libertatea sporește odată cu gradul de iubire și comuniune. M-aș constrânge, mi-aș pierde libertatea dacă de frica părerii altora sau a unei idei - nici măcar \"politic corecte\" în contextul de astăzi - despre o pretinsă opoziție între laic și religios, primul fiind investit cu atributul libertății, iar celălalt cu al constrângerii, ceea ce după părerea mea poate fi și este atunci când e vorba de o viață duhovnicească autentică o mare eroare și drastică limitare, aș încerca să par altfel de cum sunt, să separ niște planuri care se întrepătrund. Cred că și tu gândești așa în perspectivă, după cum te miști în poezie și comentarii. Cam asta e părerea mea pe scurt, sper că nu am exagerat cu ceva, lucrurile pot fi desigur nuanțate mult, ca de fiecare dată. Oricum, mulțumesc mult pentru com.

Mi-a plăcut cum ai condus leit-motivul rupturii între planuri, discrepanța limbajelor, lipsa unei \"ontologii\" care să le împrietenească, minuțioasa descriere a fluxului căutării imaginativ-afective tăiate scurt de refluxul-mușcătura celui urmărit și rănit de moarte, ce nu înțelege limbajul \"petalei de trandafir peste tulpina iernii\".

strofa întâi îți mulțumește frumos, nu se mai simte singură și în plus, ai făcut-o fericită :)

Ramona: Mă bucur că te-ai împiedicat de pragurile poeziei și ai găsit ceva pe plac, mulțam frumos că ai lăsat semn.
Alina: așa e, verbul e în clasa a patra, dar mi se pare ok, m-am uitat ca să fiu sigur în DEX și apare ca la mine, eu cred că e importantă limba vorbită, unde merg ambele, și de unde pleacă iar și iar uniformizările de tot felul. Mă bucur că ți-a plăcut strofa a doua.
Prima strofă caută pe cineva care s-o placă, please!!! :)

într-adevăr, atenția la lucrurile mici e ceea ce face de cele mai multe ori diferența, mă bucur că ai oprit \"reflectorul\" pe această parte-cheie

Dane, nu te mai aprinde și tu, nici vorbă de poporanism sau mai știu eu ce, eu îți spun că fiecare dintre noi avem în noi memoria celor dinainte, a țăranului de pildă. Nu e vb despre nici un poporanism, sper că e clar. Eu am cunoscut țărani destui care sunt oameni adevărați și profunzi, acuma, în zilele noastre. Și să nu-mi spui că majoritatea e altfel, aici nu merge luat statistic, cel reprezentativ e cel mai luminos exemplu dintr-un grup, nu o medie aritmetică. Nu e vorba despre un țăran statistic ci de o stare asociată unei imagini a omului aflat în contact viu cu natura, a privirii cu orizont larg în care cerul și pământul sunt imagini fundamentale, privire pe care o putem avea într-o anume măsură fiecare când ajungem într-un contact genuin cu natura și în străluminarea unei intuiții.

Paul: Mulțumesc de trecere, mă bucur că te-a înviorat poezia.
Silviu: adevăr grăit-ai.
Andreea: E o bucurie pentru mine să văd că ai un ochi spre fiecare dintre detaliile ce compun corpul poetic. Mulțumesc!

Un crochiu care desenează cu naivitatea unei icoane pe sticlă uimirea filosofică în fața lucrurilor ce întâmpină ele privirea. Fulgerul electrizând cămașa poate fi o imagine a harului sau intuiției ce străluminează simțurile, vântul ce îmbălsămează lanul poate desemna spiritul ce acoperă, ascunde și protejează în adâncimile altarului lăuntric pâinea cea spre ființă. Varul poate trimite spre deprinderile ce ne acoperă pe dinafară ca un strat. Varul e scrijelit de unghii, adică de voința de nou, de înnoire, și rămâne în buzunarele ființei, adică în memorie, de unde deprinderile ne mai răscolesc când și când. Poezia se încheie superb, cu o imagine-viziune: \"Ce casă mare cerul...
Cu atâtea ferestre!\", ce îmi amintește pe undeva cuvântul din Scriptură că în casa Tatălui multe locașuri sunt. Fereastra e simbol al transparenței, cerul fizic devine aici transparent al cerului spiritual, loc al vederii și comuniunii. E o interpretare personală bineînțeles, dar poezia în sine are o atmosferă de \"icoană pe sticlă\" ce exprimă pietatea tăranului român.

în poezia aceasta respiră un sentiment foarte viu, ireversibilul declanșator de prefaceri modelează singurătatea și așteptarea, conferă durerii acel caracter curgător, până la a spăla urma de sare pătrunsă în rana absenței. Albastrul e culoarea iubirii ce renaște în trupul absenței o simțire purificată, de un alt mod, divin, a prezenței sustrase. A uita înseamnă aici o trecere dincolo de timp, o aducere-aminte dincolo de tot ceea ce curge spre moarte.

Cornel: Mulțumesc pentru comentariul de o poezie aparte.
Bogdan: Mulțumesc de încurajare, și eu mă gândeam să adâncesc aceste trasee, e doar un început aici.
Mahmoud: Mulțumesc de trecere și de scânteie. Mă bucur că ți-a plăcut.