florin caragiu

ce-și face omul cu mâna lui, uite dacă nu e generos se prăjește... :) acuma să o dea de pomană, dacă nu a împărțit soarele... îmi place cum ai derulat povestea, are tâlc și charm fie el și bătând spre negru...

Mulțumesc pentru observații, ce spui tu ar fi o bună variantă posibilă și o să mai reflectez... expresiile sunt gândite cu o pondere precisă în corpul poetic, însă voi mai reflecta. Mă bucură și mă ajută trecerea ta, indiferent dacă o să schimb sau nu acest text. Te mai aștept.

nu înțeleg de ce misterul și poezia de dragoste s-ar exclude reciproc, adică dacă e o poezie de dragoste nu mai are ce căuta misterul? dar în fine, nu vreau să te necăjesc... nu pot decât să mă bucur că e o poezie de dragoste...

Cristina: da, există o \"moarte vie\" care înseamnă trecerea unui prag, o deschidere a priveliștii și o subțiere până la lepădare a iluziilor, măștilor...
Mircea: Mulțumesc frumos, nici nu știi ce mă bucură răspunsul tău, e o poezie ce copleșește încercarea mea...
Andreea: mulțumesc pentru trecerea ta elegantă ce dă luminări poeziei...
Anni: mulțumesc de încredere, încurajările tale sunt \"apă vie\" :) Dumnezeu cu dragostea Lui face să stea pe cel ce se clatină... mă bucur că drumurile noastre pe undeva se împletesc...

blândețea mamei se revarsă dintr-o relație de interioritate cu copilul, copilul concentrează în sine memoriile părinților și îi renaște. În urechea atentă a inimii cuvântul mamei are reverberații direct în mișcările de suflet ale copilului, fiecare cuvânt dă spațiu vital dragostei. De aceea, un cuvânt lipsit de blândețe poate să frângă punți, să declanșeze naufragii, rupturi și rezistențe incontrolabile, pierderi de memorie afectivă până la un exil \"în afara\" tărâmului dragostei. Este o ieșire din icoana iubirii într-un loc în care libertatea nu mai e revărsarea sau strălucirea dragostei, ci faleză de care se sparg valurile ei. Însă blândețea autentică sesizează și îndreaptă șoptind, adică dând cuvântului miezul fascinant al liniștii și tainei.


De aceea blândețea cere atenție, trezie,

mi-au plăcut: \"vântul... pătrunde și împrăștie praful pe tot ce-ai atins\", \"încerc să ies din roata care mă-nvârte-n zadar/ să stau în marginea timpului\". Eul resimte nevoia de legături, de noduri, în cadrul care se destramă, pierzându-și consistența și aderența...

poate să nu fie trist Adela, dacă pasărea transmite din pântecele ei încăpător oului semnificațiile... e un lucru știut că uitarea face loc unei receptări proaspete a ceva nou... sau pasărea ta nu face ouă? :) glumesc și eu... e frumos și cum spui tu...

Mulțumesc pentru trecere și interpretare.

Uite ce mi-a trecut prin cap privind textul și fotografia: uitarea este o coajă de ou crăpată de aripile luminii :)

acest om care te țintuiește în privire și adună în sine contrastele sfârșitului: izolarea, seceta, zăpezile și strigătul pustiitor, dar în același timp și strălucirea pașilor și regăsirea.

un dialog în care întrebările sunt tot atâtea cupe ale chipului făpturii ce se naște. Răspunsurile sunt taina ce le umple, prin credința ce le descoperă în lumina gândului lui Dumnezeu. \"Cine îți turna pe gene/ Stropi de somn/
Și ce mamă ferecai între pleoape/ Când închideai ochii.\" Este remarcabilă această capacitate de a surprinde plastic relația dintre mamă și copil scufundată în taina dumnezeiască.

Mi-a plăcut imaginea inedită a lunii care se coboară până însoțește îndeaproape pruncul, luna e simțirea care reflectă lumina harului, simțirea care luminează în noapte formele vieții ce se întrevede, minunea încă acoperită a nașterii. Este ca o îngropare în lumina tainei, până în punctul în care luna lipită de pântece îl arată ca pe un centru al lumii, un loc care protejează pruncul
în care se concentrează toată conștiința, limbajul și memoria materne, însă într-o ființă cu totul nouă, cu destin hristic ce dă rodul așteptării. Imaginea copilului printre îngeri vine din gândul lui Dumnezeu ce cheamă la ființă o făptură înzestrându-o cu menirea sfințeniei. Sfântul este printre îngeri și stelele sunt minunile devenite firescul supra-firesc în taina credinței. Această viziune-prefigurare asupra vocației făpturii \"care a primit porunca de a se face dumnezeu\" (Sf. Vasile cel Mare), se micșorează suind pe cer, retrăgându-se în taina inimii, spre care mama și pruncul privesc cu liniștea și
fiorul trezite de atingerea proniei divine.

Este unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste pe care le-am citit. Frumusețea este ca un mers pe un fir de lumină deasupra abisului, ea calcă pe acea \"muchie a zorilor\" ce nu poate fi urmată decât de iubirea curată, de corporalitatea descătușată de legăturile de opoziție ale contrastelor. Erosul se întrepătrunde cu Logosul și prelungește fără distorsiuni mișcările sufletului. Frumusețea e floarea de cruce a iubirii: \"Frumusețea iubitului meu așa e:/ În ea nu te apleci nici într-o parte, nici în alta,/În tăcere sau în cuvânt, în viață sau în moarte.// Pe cruce,/ Pe lemn/ Înflorește frumusețea lui\". Sunt o serie de metafore superbe ce descriu erosul ca taină, în care trupul devine altar și icoană a transfigurării și iubirii. Taina are un realism liturgic ce o diferențiază de orice idealism, aducând înaintea privirii acea plinătate existențială a Vieții pregustate \"înainte de moarte\". Εrosul este acea taină ce nu poate fi forțată, nici raționalizată (\"grădină încuiată\") ci se descoperă numai prin taină, cum spunea Părintele Ghelasie. Recunoașterea presupune o atingere iconică până la spălare în lacrima celuilalt, până la întrepătrundere și odihnă în celălalt: \"În lacrima lui am plâns/ Și nu l-aș putea recunoaște/ Altfel.// Ea e semn/ Pentru cei ce vor semne.// Grădină dezmierdată e obrazul lui,/ În ea înflorește lacrima mea\".
Iubirea este taina dumnezeiască ce nu lasă urme tocmai fiindcă e o dăruire de sine întreagă în fiecare gest, o dăruire pogorâtoare în abisuri, care îl ia pe celălalt de unde este uitându-se pe sine în el: \"Eram prinsă în pânza de păianjen,/ Era noapte,// Și a nins gura lui/ Până dimineață.// Cu mirare am văzut atunci/ Pe zăpadă/ Pășind frumusețea lui fără urme\". Chipul, icoana
e taina mai adâncă decât profunzimile visului: \"Nu am visat niciodată chipul tău frumos,/ În grădină el era sădit totuși.\" Credința și iubirea \"văd\" dincolo de granițele simțurilor, din hotarul transfigurat de har al învierii și Vieții: \"El e mai frumos decât cei frumoși,/ Crin ce înviază pe orice mormânt/ Pe orice lacrimă,/ În orice gând/
Și transformă orice sămânță de frumusețe/ în cuvânt.\"
În lumina tainei, \"toate au apus de frumusețea celui iubit\", e un apus în care iubirea își depășește limitele, un apus în care îngerul vestește venirea Celui iubit.
Buzele ca loc al rostirii de sine, al cuvântului-împărtășire ce este o dăruime în întregimea unitară și simplă a ființei, sunt văpaie și mir revărsate din icoana unirii.
Este o poezie de dragoste de mare frumusețe și rafinament,
care face onoare acestui site și merită a fi recomandată.

Ultimele doua dati nu am fost prezent la Cenaclu din motive independente de vointa mea, insa sper sa ajung de data asta. Succes si la Multi Ani, Andu, de ziua ta!

frumos, stările ființei fac anotimpul, dau suculența fructului dat în pârg. În acest sens, mi-a plăcut în mod deosebit:
\"azi toate lucrurile iți vorbesc pe nume/
buzele cuprind universul nopților de așteptare/
ochiul împrăștie lumină peste singurătatea gândului/
vibrează poemele pe ciorchine\".
La Mulți Ani, Ioana!

Romulus: mulțumesc pentru vizită și cuvintele de apreciere, îmi amintesc și faza cu copacul, e faină și ea :)
Mircea: Mulțumesc pentru recomandare, deci carele va să zică mătăluță făceai echipele ... nu ai de ce să-ți pară rău, m-ai salvat de la o moarte sigură :)) să trăiești, mă bucură trecerea ta!
Ramona: mă bucur că ți-a plăcut
Ioan-Mircea: Mulțumesc mult, mă bucură mult trecerea ta, într-adevăr golul cântărește mai ales când e mărginit de cercul mare al sferei și își caută printre secante centrul... limbajul e o casă cu multe camere în care te rătăcești ușor, mai ales când un cuvânt-indicator este schimbat în joacă, poate deveni chiar pe nesimțite un alt turn al lui babel...

mi-a plăcut imaginea cu pătrunderea în spatele cuvintelor, fructul descpicat în două și cuvântul care suspendă, pune intre paranteze întrebările căci în el sunt toate răspunsurile...

Andreea, Ramona: Mulțumim pentru semnul de apreciere.

se desprinde contrastul între oboseala devenită a doua natură cu timpul tăiat felii și înflorirea fără de grijă a liliacului așezată lângă crearea de spațiu prin plecare. Locul lăsat proiectează imaginea creșterii: \"gardul e mai mic decât în trecut\" dincolo de oboseală ca interval al grijii...

mi-a plăcut mimarea neputinței: \"mă gândeam să ajut părul să crească/ dar nu mai pot trage de el/ mâinile îmi sunt prea scurte\".