florin caragiu

Mulțumesc, Uln, mă bucur de veste.

Mulțumesc Cosmin și Raluca, trebuie să specific că după primul com am făcut niște tăieturi în text.

Maria: Mulțumesc pentru luminări, într-adevăr icoana revelează în tăcere tocmai acea frumusețe dincolo de opoziții și dispute.
Traian: Mulțumesc, mă onorează trecerea și aprecierile tale. Cuvintele sfântului Ioan despre alcătuirea iconică a omului sunt foarte binevenite aici.

dacă tu nu înțelegi nu înseamnă că omul nu are nevoie de icoană, ci pur și simplu că tu nu înțelegi pe moment de ce are nevoie omul de ea. Și nu am ce comenta în plus. Numai bine îți doresc.

\"Stăniloae, o teologie a icoanei\". În acest volum se poate găsi o expunere amplă și detaliată a concepției creștine răsăritene privind noțiunile de idol, simbol, icoană.

titlul volumului din care am citat, o excelentă culegere de articole de iconologie, \"Srăniloae, o teologie a icoanei\", Ed. Anastasia, 2005.

Mahmoud: mulțumesc pentru poezia excelentă în spirit haiku.

Ramona: am sentimentul că te uiți la aceste texte, dar nu vezi, nu pricepi, rătăcești neștiind Scripturile.
Tu ai ca un fix, ca o axiomă învățată pe de rost faptul că icoanele sunt idoli, dar ce altceva zic citările tale de mai sus spre identificarea a ceea ce înseamnă de fapt chipurile cioplite, decât că sunt \"vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul\", deci o reprezentare a ceva creat sau așa-numiților zei născociți identificați cu Dumnezeu sau idoli muți în care omul își pune încrederea ca în Dumnezeu.
Este vorba de idol ca \"chip al forțelor și părților lumii identificate ca Dumnezeu\", spune pr. Dumitru Stăniloae.

Uite ce observă Părintele Stăniloae:

„Cei ce resping icoanele, socotind că sunt una cu idolii săvârșesc o gravă confuzie și se află în opoziție cu Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură afirmă deosebirea categorică sau contradicția dintre idol și icoană prin însăși termenii deosebiți ce-i folosește pentru ele. E drept că pentru idol, limba greacă a Septuagintei folosește unori numirea de chip, echivalentă cu cea pentru icoană (eikon) (Ieș. XX, 4; Lev. XX, 1; Deut. IV, 16, 23; V, 8; VII, 25; XII, 3; XXVII, 15; Jud. XVII, 4; XVIII, 14, 31; I Cron. XXXiii, 7; Ier. X, 14; IV, 17, 41; Ps. XCVII, 7; Isaia X, 11; XL, 18). Însă din însuși faptul că-i spune «chip cioplit», arată că nu vorbește de icoană, ci de chipurile de piatră, de lemn sau din alte materiale. Dar de cele mai multe ori, Vechiul Testament folosește pentru chipul repudiabil termenul de idol (eidolon), uneori fără nici o altă determinare, alteori precizând că este vorba de tipurile unor zei născociți. Pentru chipul în sensul acceptat folosește exclusiv numirea de chip (eikon), fără nici un adaos. Pe lângă aceea, Vechiul Testament folosește pentru numirea de chip în sens bun numirea de chip (eikon), adăugând precizarea că e chip (icoană) a lui Dumnezeu. Așa face limba greacă a Septuagintei și în Noul Testament. Astfel numele de chip (icoană) îl folosește în Ieș. XX, 4; Lev. XXVI, 1; Deut. IV, 16, 23; V, 8; VII, 25”. Limba românească a menținut și o altă numire aceea de icoană, rezervată pentru chipul zugrăvit al lui Hristos și pentru cele ale sfinților. Prin aceasta ea cunoaște trei, respectiv patru sensuri: a) Idol, pentru chipurile zeilor păgâni; b) Chip, pentru om ca ființă, asemănătoare cu Dumnezeu (Fac. I, 26, 27; I Cor. XI, 7; Col. III, 10); c) Tot chip pentru Fiul lui Dumnezeu (Filip. II, 6; II Cor. IV, 4; Col. I, 15; Evr. I, 3), omul fiind propriu-zis „după chipul” Tatălui care este Fiul, având să se reînnoiască după el (Rom. VIII, 29; Col. III, 9; II Cor. III,18). d) Icoană, pentru chipul zugrăvit al lui Hristos și al sfinților. Spre deosebire de limba română, limba greacă folosește în Septuaginta și Noul Testament numirea de icoană și pentru cele două sensuri de la b. și c. Scriptura deosebește idolul de sensurile b și c ale chipului și am putea spune și de sensul românesc al icoanei, nu numai printr-o numire deosebită, ci și prin faptul de a nu adăuga nici o calificare la numirea de idol, sau de a adăuga precizarea că este idol sau chip, sau asemănare a zeilor născociți, deci inexistenți, în vreme ce celelalte două sensuri ale chipului le adaugă precizarea că sunt chipuri ale lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu, chip al Tatălui și omul după chipul sau conform Fiului). Aceasta o face limba greacă adăugând precizarea „lui Dumnezeu” la denumirea eikon sau kat’ eikon iar limba românească dând să se înțeleagă totdeauna că Icoana este chipul zugrăvit al lui Hristos și al sfinților. Chiar când în Apocalipsă se folosește pentru chipul repudiabil denumirea de icoană, se adaugă îndată că e vorba de icoana fiarei”.

Ar fi f. multe de spus, dar după dictonul \"ce e mult nu-i bun si ce e bun nu-i mult\" mă opresc aici, sperând să renunți la literalismul unor citări necontextualizate scriptural, teologic, istoric și cultural, penibil atâta timp cât există omonimii și nu se poate face un embedding, o scufundare injectivă a realității vii în limbajul discursiv.
Caută să înțelegi mai întâi că în limbajul discursiv fie el scris sau oral sau pictural sau auditiv sau de orice fel există o capacitate de reprezentare firească, care nu poate face ea obiectul unei interdicții, ci sensul sau modul folosirii ei fără discernământ, marcat de confuzii.

Icoana nu creează o confuzie între Dumnezeu și făptură precum idolul care e chipul cioplit cu scopul adorării zeilor născociți, nu produce așadar o confuzie între între creat și necreat, ci zugrăvește unirea fără amestecare și fără despărțire în Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat a creatului și necreatului, și prelungirea tainei eshatologice a acestei uniri în sfinți, care o pregustă mistic și euharistic.

Să auzim de bine!

Vă mulțumesc pentru remarci, sfaturi și aprecieri.

Este un poem bine ritmat, cu prospețime imagistică și idei de forță. Iubirea ca trăire în, cu și prin celălalt deschide orizontul paradoxurilor. ca o observație, pasajul cu soarele și luna mi se pare un pic cam loc comun simbolistic și cred că este introdus puțin forțat, deci ar putea lipsi, după părerea mea.

Să nu uiți să mai pui din când în când măcar, [măcar la două zile :)] câte un sonet pentru cei care te citesc cu drag, de prăsilă pentru koinonia. Bucurie și spor în toate, mai ales în cele sufletești, de la Dumnezeu să ai!

Îmi place această poezie cu expresii de o plasticitate remarcabilă, întâi taina inimii, sau a chipului divin, privită ca un cuib ce nu poate fi răsturnat prin nici o scuturare omenească, apoi îngerii ce păzesc izvorul conștiinței, care șterg \"dimineața, cu aripile lor fereastra/ pînă se zărește lumea de dincolo\" și în cele din urmă acea primire și purtare în cuib a ouălelor străine. Este aici o întreagă scară în trei trepte, de la conștiința chipului la conștiința transcendentală până la conștiința ființei întru asumare a alterității și comuniune.

Mi se pare un grupaj excelent.
Inima curată rostește în plină lumină taina originii, numirea concentrează toate cuvintele adresate de mamă ca o sămânță a limbajului.
Apoi povestea în poveste, povestea ca icoană de cuvânt în povestea ca icoană de viață, îngerul nu numai inspiră ci ascultă și el, fiind o prezență de o delicatețe care cere liniște și trezie în mișcări...
În a treia poezie, inima mamei ca oglindă a chipului luminat de zâmbet, având ca sursă bucuria intimității iubirii... Mama primește odată cu copilul acel dar de inimă în care conștiința de mamă oglindește pecetea actului divin sau taina unui destin comun spre lumina dumnezeiască.
Mama privește spre prunc iar pruncul spre Dumnezeu, e aici o taină a creației în care se împletesc taina filiației de creație cu taina filiației divine.
Ciclul de poezii se termină foarte nimerit cu prima zăpadă în două ipostaze, cea din natură la care copilul e martor întâia oară și cea din suflet care e o revărsare curată a minții.

încep să înțeleg un pic ce vrei să spui, e ideea că o împlinire oarecum convențională este o împlinire cu punctul de la sfârșit care o pune în criză, o împlinire cu perspectiva unui orizont deschis s-ar putea lipsi de punctul subversiv... mi se pare oricum un subiect fain. Îți doresc multă fericire :)

mă întreb care o fi pricina nefericirii, punctul redundant sau platitudinea foii de hârtie? sau nici una nici alta?

e aici o tragedie descrisă cu o sensibilitate aparte, un poem scris pe oase cu sânge și cu lumina roșie cu care Dumnezeu mângâie tremurul cerșetorului. Pusă pe linia vieții inima este tăiată ca o coajă din care răsare miezul rotund al iubirii eliberate. Singura sinucidere autentică rămâne eliberarea din lanțuri a iubirii, renunțarea la a voi ceva pentru sine și dăruirea sau rugăciunea peste cuvinte cu propria ființă, care se face piatră în biserica sufletului...

ce zici tu, o intimitate construită într-un spațiu concentraționar, în realitate de concentrare și transparentizare a experienței. Ordinea obișnuită se inversează și lumea din afară apare ca un loc al exilului sau alungării, însă aici trupul apare în transparența unei priviri spre \"inima roșie\".

imagini, amestec de duritate și fluiditate, de vibrație și curgere într-o zonă în care mișcarea își caută ecoul...

sunt aici niște imagini \"tari\": \"strâng degetele ca o cățea căreia i se fură puii/ ... /e-o noapte de piper să-ți strănuți inima/ oasele în mine răsună ca niște piese de șah\". Starea de rău cheamă spre mângâiere \"palma goală\", semn al sprijinului și însoțirii.

pentru volum și spor la inspirație în continuare!

o oscilare dramatică între firele și nodurile vieții atinse de războiri și vinul ca simbol al unei zvâcniri spirituale ce evocă amintirile în forma lor personalizată, roșul iubirii... finalul sintetizează această plonjare în căutarea memoriei, a identității pierdute: \"deschid la infinit cu un tirbușon/ o sticlă rotundă/ amintiri/
în pahare ce au uitat cine suntem\". Sticla rotundă e acel loc etanș al ființei în care elanul spiritual, simbolizat de infinit, s-a retras spre a fi revărsat în pahare și a hrăni mișcările sufletești la timpul cuvenit.