florin caragiu

mi-a plăcut mult lucrătura poemului, dar și suflul care o face să vibreze. frumos ai exploatat tema timpului ca fir de păianjen pe care se face o regresie către o zonă a unor imagini primale... eu personal aș renunța la \"și uman\" pentru că umanul în puritatea și integritatea alcătuirii lui este străbătut de lumină, în extremis s-ar putea spune pe undeva că e \"inuman\" să nu fii sfânt... dar înțeleg ce vrei să spui, nu e rău nici așa :) strofa a doua are iarăși expresii de forță plecând de la viața învăluită blând în moarte, a camerei cu imagini, spațiu-prag în care prind viață imaginile mamei și tatălui (un pasaj deosebit: ea stătea nemișcată pe pat cu ochii întorși sfios într-o parte
spre oglinda cu pete de soare), împreună cu lucrurile purtătoare de clorofilă și aur - am mai reținut imaginea timpului ca o cascadă înfășurată pe trup ce închide frumos secvența rememorării. strofa a treia dezvoltă candoarea ludicului. finalul imprimă un accent cathartic, o deschidere intuită în esența trecerii, o prelungire și continuitate în carnea limitei, deschisă transfigurării.

cu o abilitate de prestidigitator ne arăți și ne sustragi clapele până ce alternanța prezenței și absenței creează ambianța onirică în care pulsează acoperit memoriile originilor.

Cristima: îmi place cum ai văzut lucrurile, mă bucur că ai trecut pe aici și ai lăsat semn

libertatea se naște la hotarul lenticular al unui interval al proiectelor, rătăcirilor... Mi-au plăcut tușele viguroase, linii de câmp ale unui vârtej suitor spre coastele cerului: \"eu nu mai sunt să-ți țin umerii drepți prin canicule și să nasc balansul în tine\"... \"sunt o clepsidră de carne urcând către coastele cerului/
e un semn nu știai morții își țin mâinile apăsate pe piept/
să nu le fugă inimile înapoi\".

cercurile devenirii se rotesc între călătorii și semne, eliberând esența rostirii: cuvântul, ce se dăruie luminii intact, cântecul ce dă nopții irizările tainei. Mi-a plăcut cum ai descris senzația trecerii: \"ca mâine într-un lan de maci odihnind înserarea/
vom despica a lumii taină închisă într-un pumn de copil/
ne va culege rodul firavelor zidiri un trecător vremelnic/
stăpânii depărtărilor ne vor trimite semne dinspre oameni\".

destul de târziu am descoperit recenzia acestui roman captivant pe care l-am citit cu plăcere, pe nerăsuflate. Ai reușit să creionezi foarte bine atmosfera, nebuniile dezvelitoare ale jocului din spatele cortinei, atingerea trezitoare a punctelor sensibile, ecranate de o logică a luptei de interese, a satisfacției imediate și creării unei imagini de sine ce maschează mișcările conștiinței. Mă bucur că ai scris despre acest volum. Las, deși cu mare întârziere, un semn de apreciere.

remarc aici prospețimea încrucișării și implorării, un dans al umbrelor până la frângere în așteptarea redăruirii. Fereastra apare ca un hotar-lentilă în care se focalizează contrastele. De aici teama și zborul orb, întâlnirea având loc ca o izbire de un prag, sub forma unei loviri cu transparențe și rezonanțe speciale: \"mă lovesc de tine ca o pasăre de un turn de sticlă\"...

foarte frumos ai rezolvat în final întâlnirea, clipirea de foame dă o trăsătură finală foarte reușită. Mi-a plăcut modul în care ai dat amintirii o vibrație prin acea metamorfoză parțială a imaginilor: păstrând bucăți din cadrul vieții trecute le-ai lăsat mișcate, străbătute de iarbă, de o anume alungire întrebător-căutătoare a staturii mamei, de o transparență a memoriei și un paralelism al planurilor conduse până la încrucișarea lor în clipirea măruntă, semn prin care răzbate corporal sensul concret al foamei de prezența celui drag...

mi-a plăcut să urmăresc trecerea ornată ludic de la un spațiu în care \"nu e lumină nu e dar nici nu a fost între lacrimile adunate căuș\" la mersul împreună spre o zonă a copilăriei și luminișului de vis, unde poveștile doar încep și copilul se joacă în inima noastră.

purtăm cu noi anotimpul moștenit, sperând în rezistența la căldură, la plecare... descoperim omul totuși atât de fragil... neauzirea, nevederea ne spun despre anotimpul de dincolo de porți...

metamorfozele formelor alcătuite din fenomene și trăsături creează un fond tensionat, cu accente macabre, destins sau adus în concretul voalat al unei relații de opoziție între natural și artificial, iar în final între prezență și vedere. Se creează astfel o sugestie a stării de limită.

suntem în mâini bune, Anni, mulțumesc că ai trecut pe aici și ai aprins lumini... :)

Daniela: intr-adevar, e si deslipire si inviere... si rana si vindecare, si sfaramare si potrivire... multumesc pt observatie, nu observasem, am schimbat un pic - am incercat sa fac din rima involuntara una \"voluntara\" bazata pe efectul de rezonanta al simetriei, sa vad ce iese :) o sa mai revin asupra poeziei.

Gelu: Multumesc pentru paleta nuantelor de intelegere si surprinderea remodelarii.

felicitările mele pentru aceste frumoase realizări...

pardon, scrisesem la început \"tema rănilor are\" și am tăiat \"tema\" așa a ieșit amuzantul \"rănile are\", deci corectez: \"rănile au\" :)

Mă bucur că ai trecut pe aici, Alina. Eu nu am indicat spre forme prestabilite, \"rănile\" are aici o valuare nondeterministă, noncauzală, \"funcție\" de dinamismul viu al relației... Mulțumesc pentru trecere și părere.

Mulțumesc mult, Laura, scuze pentru întârzierea răspunsului, mă bucur că ai trecut pe aici și ai lăsat semn rotitor.

mi se par foarte bine creionate aceste profiluri caracteriale. Developarea mentalităților reprezintă o lecție de istorie de cea mai bună calitate. Neîntâlnirea tunelurilor e simbolică pentru neîntâlnirea drumurilor de la om la om într-o perioadă în care teroarea dezvolta structuri ale imaginarului deviante, creatoare de ierarhii nenaturale în fapt securizante ale ideologiei, generatoare de adevărate lanțuri ale slăbiciunii, panicii, o inversare valorilor pe culoarul minciunii, fricii, \"talentului\" de a parveni. Las un semn de sinceră apreciere, o lumină la capătul acestui culoar de memorie.

un articol bine scris, atractiv, consistent, poate se simte nevoia de un pic mai multe puncte de sprijin în textul liric, dar e suficient totuși ca să trezească interesul.

patosul rătăcirii se amplifică prin înfruntarea pericolelor, vieților nostre mici, vietăților ce mor în noi sau pietrelor de pe drum. Agățarea e un semn (de întrebare) pe cale, a cărui urmă se pierde în final ca sub un văl enigmatic...