florin caragiu

stai pe scaun cu mâinile pe genunchi nu știi ce să crezi pe cine să asculți te lupți cu gândul că n-ai avut de ales toată viața apusul acesta de soare îți șterge lacrimile ești un speolog

nu mai e nimic între noi care să ne despartă nici ceasul de bucătărie oprit la ora două din noapte nici praful ce strălucește pe mobilă la amiază beculețele din brad sau cărțile adnotate, cu

parfumul tufelor sălbatice ne înfășoară ai pielea fierbinte cu fața ascunsă mă rogi să-ți vorbesc despre curajul de-a înfrunta un glas rătăcit cu două tonuri mai jos în visul acesta în care

Îi trebuie omului atât de puțin să fie fericit...", spunea fostul actor Dragoș Pâslaru, acum părintele Valerian de la Mănăstirea Pătrunsa. Omul, prin firea sa, însetează după libertate. Nu e însă

În poemele din „Santinela de lut” (Vinea, 2006), Cosmin Perța dezvoltă o atmosferă în care imageriile morții, marcate prin stranietăți și obsesii, supun unor metamorfoze coșmarești căldura, ludicul

printre umbrele scunde la o agapă în iarbă, când visele spulberă roșiatice lumini, și pești se zbat în golfuri, pe frunte – e o iubire despre care nu se poate vorbi. se lasă întunericul. ce-a fost

o vrabie se rostogolește spre tine ca o minge aruncată peste orizont – lanțul de aramă se leagănă în vișin – o gură suflă aerul până dincolo de munții ghemuiți sub cer. un ocean scuturat

îți dau ceai cu lingurița mă sufoc te spăl iau medicamente frunzele s-au înroșit afară nu-mi amintesc ce-a spus doctorul tu mă mângâi pe cap eu spun ce am făcut înainte să ridice

Se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui Enescu și ne aflăm în plină desfășurare a Festivalului internațional care-i poartă numele. Sunt evenimente de seamă, trăite cu sufletul la gură de toți cei

cum să ai cât de repede cum să scapi în cel mai scurt timp anii sunt trepte ce se prăbușesc în urmă abia atinse dimineața e roșie amiaza galbenă seara albastră e timp pentru surâs timp

mă întrebi de pe acoperișul orașului vasele de lut se umplu picătură cu picătură ca în prima zi scările sprijinite de pomi așteaptă să fie urcate coșurile să le umpli nu pot ajunge până la

uite aventurile lui pif fierăstrăul de traforaj elefănțelul albastru ursul lățos umplut cu paie moșul de plastic îi vom scoate la tablă vom bântui cu ei jungla sălbaticii cu sulițe subțiri se

îmi place să torni în ceașcă încet ceaiul fierbinte? să te văd prin aburul lui și cuvintele tale să fie fasciculul unui pulsar ce se rotește în întuneric luminând colțul de bibliotecă în

o fantomă m-a strâns de gât în apartamentul din drumul taberei tocmai mă trezeam sau aveam impresia că o fac și deasupra mea ceva alb voia să-mi astupe respirația o făcea destul de

îți spun repede înainte să tu, care citești, cu tine vorbesc mai înainte să dispar trebuie să afli asta credeam că sunt un om bun credeam că sunt un om rău românia plânge fratele meu mai mic