Metehne și metehne...

Una din metehnele grave ale provincialului în gândire este să judece cultura cu simțul primar al receptivității empirice, a spus-o regretatul Marin Mincu. Va să zică, un provincial în ale gândirii seamănă cartofi și culege cartofi, el asta știe să facă și mai ales știe să cântărească totul pe un singur taler. Studiind o operă literară, provincialul procedează întocmai ca la piață: identifică o temă, un motiv (în speță o idee principală), cum ar lua o poamă dintr-un coș, cântărește marfa și dă prețul, adică răspunde cu o reacție empirică la o problemă socotită empirică. Despre ce vorbește poezia? Despre tristețe, iaca, despre singurătate. Asta-i tema. Am pus deștu’ pe ea, care va să zică. Nu mai contează esențialul: cum e tratată o temă, cum e trecută ea prin întreg contextul de tonuri, tonalități și modulații, astfel încât poate să devină de nerecunoscut. Ca și în muzică, în poezie teme și motive sunt mai ales pretexte pentru o devenire în ansamblu asemănătoare muzicii, adică în primul rând capabilă să creeze sentimente noi și stări noi, nu doar să le reediteze pe cele la care un dicționar poate să se refere. A zis-o chiar Mircea Ivănescu, autodeclarându-se îndrăgostit și modelat ca poet de muzică. A spus-o chiar el când s-a referit, iaca, la poezia englezului John Silkin, în termeni de „teme enunțate sobru, în jocul sec al pianului, fără artificiile pedalei, dar căpătând deodată amplificări în acorduri, în ecourile pedalei, rezonându-și enarmonicele, și versul devine un coral aproape cuprinzător!” (M. Ivănescu). Marin Mincu a surprins bine limitele culturii estetice și critice de la noi: „un spațiu literar încă nerafinat pentru a aprecia de la prima impresie un asemenea demers”, cu referire la poezia lui Mircea Ivănescu. Că Mircea Ivănescu a fost un simplu, un ironic (ca și un de-alde noi), iată ce poate debita provincialul nostru. El nu-și pune întrebări despre fațetele ironiei – dacă este corozivă sau blândă, ori tăinuit patetică (învelind un Rembrandt într-un ziar, pentru a-l trece prin lume printre aruncătorii cu pietre, cum spunea Alex Ștefănescu) –, despre fațetele erosului (dacă avem de-a face cu o trăire comună sau cu una „tipic postmodernă”, ori, dimpotrivă, cu un sentiment ieșit din comun, ceea ce e și cazul la Ivănescu); Ivănescu este, orice s-ar spune, un incorigibil (neo)romantic, dovadă stă maniera de a evoca chipul iubitei de la distanță, rămas impenetrabil în rest. Unde s-a mai pomenit o asemenea atitudine (ultraidealistă) în poezia deliberat cinică a zilelor noastre? Cât privește lumina răspândită de un anumit nume, de un anumit chip devenit efigie („star”) post-mortem, e o problemă ce ține de un adevăr strict fenomenologic, ce se pretează la o analiză de finețe. Subiecte de reflecție precum acesta sunt astăzi frecvente în mediile culturale occidentale. De ce Mozart apare ca Amadeus în imaginarul colectiv? De ce o anumită muzică impune o anumită imagine despre creatorul ei, o anumită proporție, finețe și transparență a trăsăturilor lui fizice, în anumite cazuri, când totul devine impregnat de strălucire? De ce Eminescu se raportează în mintea noastră doar la o anumită imagine a lui Eminescu, de care nu putem să-l despărțim spiritual? Întrebarea este cum se proiectează anumite calități ale spiritului, ale creativității, în imagini ținând de misterul realizării în frumusețe a unui chip, prin adevărul lui. Este o întrebare pe care și-a pus-o cu precădere Ivănescu: „să nu fie adevăr în frumusețe?...”, dar la care a meditat cu un extrem patetism și Cioran, când l-a declarat pe Mozart idealul său. După cum se vede, întrebările implicate aici nu au nimic patetic, în sensul în care patetismul e identificat de unii cu spiritul de fâneață (i se opune spiritul de finețe). Patetismul, așadar, e apanajul provincialului nostru, ce știe să ridice la orice deștu’, deși habar n-are să puie o-ntrebare…